În “Quinzaine des realisateurs” am avut ieri bucuria să văd un foarte bun film românesc de debut: E pericoloso sporgersi, de Nicolae Caranfil (n. 1960), film care n-a avut încă premiera bucureşteană. Un orăşel de provincie, în care nu se întâmplă nimic, dar se întâmplă atâtea! Un soldat îşi face armata, fata comandantului îşi termină liceul, un actor trece, cu teatrul, într-un turneu. Trei personaje şi o unică poveste, văzută, pe rând, din trei puncte de vedere diferite, complementare, contradictorii, „ca într-un Rashomon al comediei", zice regizorul. Un film cu o fată fermecătoare a anilor '80 (jucată de Natalie Bonifay, în „triunghi" cu George Alexandru şi Marius Stănescu), într-o „mândră ţară, tânăr colţ de rai" cum cântă, mărşăluind, ostaşii. Cu umor, cu fineţe, cu inteligenţă, cu talent — regizorul (şi scenarist al propriului film) reuşeşte să prindă.culoarea şi aerul unei epoci, starea de spirit a unei generaţii. „Pentru generaţia mea, a trăi în România lui Ceauşescu nu însemna teroare, suspans sau aventură, ci, mai ales, altceva: senzaţia de claustrofobie. Disidenţa noastră era strălucit de mediocră, având ca unic scop supravieţuirea şi ca unică metodă fentarea sistemului. Dar trebuie să mărturisesc cu o oarecare ruşine — era distractiv. Şi, dacă tot rămâne tinereţea noastră prizoniera acelei epoci, ultima perversiune pe care i-o mai putem trece în cont ar fi şi să o învăluim în puţină nostalgie". Judecând după sunetul acestui prim film, în familia spirituală a autorului intră, cu siguranţă, Menzel şi Kundera.
E pericoloso sporgersi e unul din cele 26 de filme ale festivalului care concurează la premiul pentru cel mai bun film de debut, Camera d'Or (preşedinta juriului — Micheline Presle). Rămâne de văzut cum sunt celelalte 25. Şi la Cannes, fericirea e o chestiune de comparaţie.
