După Cannes, acum la București

      Cred că prezentarea în premieră a documentarului de lungmetraj Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este cel mai important eveniment cinematografic din ultima vreme. Evident, el s-a petrecut la Sala Palatului pentru că acela e locul legat indestructibil de destinul Tovarăşului. „Face ce face nea Nicu şi tot la Sala Palatului ajunge!” comenta deunăzi un cetăţean privind afişul.
     Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este un film de montaj care pune cap la cap, fără nici un comentariu, fragmente din imaginile care l-au suprins pe fostul dictator de-a lungul vieţii, începând cu prima lui ieşire publică, la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, şi până la procesul care i-a precedat execuţia. Înainte de 1989, la studioul Alexandru Sahia, filme de montaj despre isprăvile conducătorului iubit s-au făcut cu duiumul. Orice vizită, prin ţară sau străinătate, orice congres sau conferinţă, orice defilare de 1 Mai sau 23 August erau prilej pentru încă un film de acest gen, vomitiv encomiastice, cu comentarii sforăitoare şi până la urmă soporifice dacă reuşeai să-ţi depăşeşti exasperarea. Existau regizori şi scenarişti specializati în asemenea „opere”. Ţinând cont de aceste repere de tristă amintire, demersul lui Ujică este cu atât mai interesant. Folosind în principal aceleaşi materiale de arhivă, dar şi câteva inedite, el reuşeşte din selecţie şi montaj să facă un film extrem de ponderat, de echilibrat, în care imaginea vorbeşte de la sine, iar autorul îşi revarsă sarcasmul fără să apeleze la vorbe.
     Trecerea timpului permite spectatorilor care au trăit „epoca de aur” să privească sine ira et studio şi cu libertatea de a spune lucrurilor pe nume: marionetele din Marea Adunare Naţională în scena depunerii jurământului; gesticulaţia Păpuşarului dezaxat care la începutul discursului încearcă să-şi ţină mâinile în frâu pentru ca apoi să piardă total controlul într-un balet care-l apropie deopotrivă de comedia mută americană şi de Hitler; succesiunea tragicomică a discursului incriminator al lui Pârvulescu urmat de intervenţia mincinoasă şi ridicolă, fals împăciuitoristă a lui Popescu Puţuri.  Iată doar câteva exemple.
     Văzând filmul, chiar şi nostalgicii ar trebui să se mai gândească înainte de a-l regreta. Pentru că scena abundenţei de paradă asezonată cu câţiva securişti în haine de vânzători e de natură să-ţi vindece orice frustrări actuale generate de slaba putere de cumpărare. Iar în secvenţa idilică a plimbării cu sania, cojoacele nou-nouţe, albe imaculate şi brodate abundent pot fi echivalentul cristalelor Swarovski cu care se împopoţonează astăzi doamnele din înalta societate.
     Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu este un film pe care ar trebui să-l vadă cât mai multă lume. Cei care îl urăsc pe acest personaj malefic pentru a-şi reîmprospăta memoria, cei care-l regretă pentru a-şi reconsidera atitudinea, cei tineri pentru că filmul lui Ujică poate fi o lecţie de istorie.