O zi pâcloasă de ianuarie. Fulgii stingheri se topesc înainte de a atinge pamântul, Strada Şelari a îmbrăcat haine vechi. Firmele agăţate, ici-colo, deasupra magazinelor, readuc în memoria celor mai vârstnici epoca lui 1940. Dintr-un difuzor se aud indicaţii scurte, precipitate: „La loc maşinile! Figuraţia, atenţie, nu vă uitaţi spre stânga! Cel cu birja, treci mai repede prin faţa magazinului!”. Vocea „misteroasă”, reflectoarele cocoţate pe câteva practicabile înalte, actorii care, abia apăruţi pe trotuar, dispăreau ca atraşi de un magnet într-o mică prăvălioară, au adunat la capătul străzii grupuri, grupuri de curioşi. Într-adevăr, se filma. Anonimii privitori, pentru care tainele petrecute „dincolo de ecran” au totdeauna ceva interesant şi atrăgător, asistau la una din primele turnări făcute pentru filmul
Duminică la ora 6. Cartierul general al echipei era instalat într-o cameră îngustă, („mica prăvălioară” unde fugeau actorii) transformată, după necesităţile scenariului, în papetărie. Aparatul de filmat ocupa tot centrul încăperii. Se pregătea turnarea unui nou cadru. Realizatorii principali, regizorul
Lucian Pintilie şi operatorul
Sergiu Huzum, stabileau ultimele detalii legate de mişcarea actorilor şi a aparatului. I-am lăsat să-şi vadă de treabă, aşteptând clipa cea mai prielnică pentru a intra în vorbă.
Privite de unii cu un entuziasm exagerat, de alţii prea circumspect, debuturiIe unor oameni de teatru în cinematografia artistică românească au fost, de obicei, reuşite. În această privinţă,
Liviu Ciulei este un exemplu concludent. Talentul, inteligenţa, cultura regizorului de teatru s-au regăsit şi în film. Nici noilor oaspeţi ai Buftei nu le lipsesc „cărţile de vizită” favorabile. Pentru publicul bucureştean, numele lui Pintilie se leagă de unele din cele mai reuşite spectacole ale Teatrului „Bulandra”, pentru telespectatori de vizionarea câtorva emisiuni de bun gust artistic. Tânăr foarte înzestrat, Lucian Pintilie şi-a manifestat până acum, prin tot ce a pus în scenă, o foarte puternică personalitate regizorală. Nelipsit de simţul umorului Lucian Pintilie este deopotrivă înclinat spre visare, spre poezia sentimentelor pure (fapt pus în evidenţă într-o delicată transpunere scenică a piesei lui Saroyan „Inima mea e pe înălţimi”). „Regulile jocului” (stăpânirea tehnicii, adaptarea la condiţiile de creaţie din cinematografie) o dată însuşite (să nu-i uităm munca de regizor secund la
Comoara din Vadul Vechi, filmul lui
Victor Iliu), Lucian Pintilie putea porni la drum.
Sergiu Huzum este un nume cunoscut şi apreciat în rândul documentariştilor. Ingenios, îndrăzneţ, mereu în căutarea unor rezolvări plastice inedite, mereu nemulţumit, dornic de mai mult. Huzum îmbină sensibilitatea poetului cu priceperea unui bun operator.
În sfârşit, regizorul este liber, intrăm în vorbă. Pintilie nu părăseşte o anume prudenţă, o reţinere faţă de interviurile „zgomotoase”. Este foarte preocupat de ceea ce face, priveşte cu seriozitate filmul şi nu vrea să-şi permită afirmaţii hazardate, acum când se află la începutul filmărilor. Îi amintesc cele spuse cu o vreme în urmă de scenaristul lon Mihăileanu, şi el debutant în film, despre
Duminică la ora 6: „o dragoste simpIă, generoasă, închegată în vremuri neobişnuite, vrăjmaşe; o dragoste care sfârşeşte tragic pentru că eroii ei au ales calea demnităţii, a luptei, respingând indiferenţa, laşitatea, inerţia”. Cuvintele acestea par să-I fi încălzit.
Într-adevăr filmul nostru va fi o poveste lirică despre adolescenţă. O dragoste în care se va reflecta epoca, adevărul istoric (să nu uităm că acţiunea se petrece în 1940), iubirea nefericită a unor tineri ce se află în mişcarea ilegală.
— Cum aţi soluţionat din punct de vedere cinematografic acest subiect?
— Doresc să narez simplu, convingător. Nu vreau să amăgesc (nici pe alţii, nici pe mine), să poleiesc, să artificializez. De altfel cinematograful, artă prin excelenţă realistă, nu admite (sau îi dezvăluie foarte curând) pe cei care caută să „trişeze”.
Duminică la ora 6 va fi un film stăpânit de imperativul sincerităţii. Existenţele personajelor se vor consuma firesc, cotidian, de aceea strada va juca în film un rol deosebit de important (m-au preocupat, în acest sens, experienţele neorealismului).
— Spuneaţi, cu alt prilej, că vă consideraţi avantajat de faptul că nu aţi avut încă timpul să fiţi stăpânit de „prejudecăţi meşteşugăreşti”.
— Cred, într-adevăr, în avantajul spontaneităţii nealterate cu care vine un creator din alt domeniu în cinematograf. Repet însă condiţiile în care spontaneitatea ar fi eficientă: existenţa talentului şi claritatea absolută a ideilor pe care vrei să le transmiţi spectatorului.
Am fost întrerupt de regizorul secund, Nicolae Corjos, care venea să anunţe că figuraţia este pregătită pentru o nouă filmare. Luându-şi microfonul, Lucian Pintilie a anunţat „Repetiţie!”. În faţa papetăriei improvizate au apărut interpreţii scenei ce urma să fie înregistrată pe peliculă.
Irina Petrescu şi Vasile Florescu. Scena a fost reluată de mai multe ori. Pintilie a dat tradiţionala comandă: Motor! abia când Irina Petrescu a realizat acea timiditate, acea nehotărâre care-i păreau esenţiale regizorului pentru respectivul moment din scenariu. Am reluat conversaţia după ce acest cadru a fost tras.
— Reuşiţi să transpuneţi cu exactitate stilul decupajului în filmările propriu-zise?
— Decupajul reprezintă pentru orice regizor o dorinţă. Realitatea modifica însă multe din cele trecute pe hârtie. Probele filmate, alegerea locurilor unde se va turna, situaţia concretă din momentul când se realizează cadrul şi, de ce să ne ferim s-o spunem, inspiraţia pe care o ai sau nu în ziua respectivă înseamnă tot atâtea completări tot atâtea puncte noi pe drumul care duce de la scenariu la film. În cazul de faţă am tras prea puţin material pentru ca să pot să am imaginea concret cinematografică a filmului. Cred însă că în privinţa realizării atmosferei ne aflăm pe drumul cel bun.
— Înclinaţi spre filmarea pe viu, în decor real, sau spre cea de pe platou?
— La început am avut prevăzute 18 decoruri pe platou. Motive obiective (platourile nu erau libere atunci când aveam filmări) m-au făcut să revizuiesc decupajul, să pornesc în căutarea unor decoruri reale, să reduc de la 18 la 3 numărul interioarelor ce trebuiau construite. Mi-am dat seama că alegerea unor interioare reale avantajează stilul în care mi-am propus să fac filmul. Se poate realiza mai bine acel proces de asimilare, atât a elementelor din interior cât şi a celor din exterior (strada va avea în
Duminică la ora 6 — dupa cum v-am spus — un rol foarte important) care să asigure tonul, atmosfera dorită.
— Alegerea distribuţiei v-a făcut să vă schimbaţi viziunea pe care o aveaţi, la lectură, asupra personajelor principale?
— Personajele, aşa cum ţi le imaginezi, cum le gândeşti, atunci când nu cunoşti viitorii actori urmează în momentul în care interpreţii au fost aleşi, fie să li se adapteze, fie să suporte un proces de modelare. Să fiu bine înţeles: mă refer la efortul de adaptare, efortuI de compoziţie fiind necesar în ambele cazuri. În privinţa celor pe care i-am ales eu: cred că în ceea ce o priveşte pe Irina Petrescu (Anca) sunt de rezolvat numai probleme de compoziţie, personajul călcându-se perfect pe autonomia interpretei, în timp ce la tânărul student
Dan Nuţu (Radu) este nevoie să lucrăm şi în ceea ce priveşte adaptarea la rol.
Sergiu Huzum, având încă de lucru, s-a apropiat abia către sfârşitul conversaţiei noastre. L-am abordat:
— Este sau nu aparatul de filmat un element care stinghereşte actul de creaţie al actorilor?
— Adeseori acest lucru se întâmplă. La filmul pe care-I realizez cu Lucian Pintilie mă voi strădui însă ca aparatuI de filmat să nu fie nicio clipă un coşmar pentru interpreţi. Cred că obiectivele cu distanţă focală lungă pe care le folosesc, implicit distanţa mărită dintre actor şi aparat, vor face ca reacţiile fireşti, spontane, să nu dispară. Imaginea va fi deci un factor în plus care va favoriza comportarea degajată a interpreţilor.
Am făcut apoi remarca, privind interiorul papetăriei, că locul reflectoarelor masive a fost luat de câteva stative cu becuri, asemănătoare cu cele întâlnite la iluminatul străzilor. Huzum a explicat:
— Nu vrem să ne înfrumuseţăm personajele, vrem sa le prezentăm ca pe stradă, ca în viaţa de toate zilele. În acest sens, sursa electrică pe care o folosim (aceste becuri cu vapori de mercur pe care le vedeţi) vine doar să întărească lumina reală (cea care intră prin ferestre, uşi etc.). De aceea nu vom fugi de lucrurile de obicei evitate (geamuri, oglinzi), de acele obiecte pe care operatorii preferă să nu le filmeze.
— În acest caz, cum va fi compoziţia cadrului?
— Tindem spre o încadratură aparent neglijentă. Nu pot să spun că am ajuns încă la ea. Ne străduim însă să ne eliberam de unele rigidităţi, de tot ceea ce ar putea îngrădi mişcarea personajelor. Vrem să fim cât mai aproape de cotidian, de lumea de pe stradă.
— Aş vrea să văd trans-trav-ul !
Aici Huzum a trebuit să-mi răspundă tot printr-o explicaţie teoretică.
— Avem deocamdată principiul: filmarea cu perspectivă variabilă. Constructorii n-au terminat încă aparatul.
Pintilie a adăugat: „Până la sfârşitul filmării îI vor termina!”
