REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Duios Anastasia trecea” (3)


     Titlul paralizant — coborât realmente din cerul literaturii — al nuvelei lui D.R. Popescu este păstrat de Alexandru Tatos pentru cel de al treilea film al său (socotind doar „marele ecran”, deci Mere roşii, Rătăcire, dar normal ar fi să includem şi colaborarea cu televiziunea, deci şi Casa dintre câmpuri) este păstrat, spun, din respect pentru literatură, nu din aplecarea în faţa livrescului ca atare. Acest regizor al unei demne „grăbiri încete” are un simţ al mişcărilor−realităţii, declarate sau secrete, care imprimă, iar uneori corectează din mers direcţia filmelor sale. Este ceea ce se întâmplă şi cu Duios Anastasia trecea care ocoleşte prima chemare a nuvelei, interpretarea modernă a mitului Antigonei, cu încărcătura lui de realism poetic, săpând în altă parte, acolo unde se scriu, la ora actuală, multe dintre pariurile ambiţioase ale cinematografului care îşi propune să definească, în limbaj propriu, condiţia umană în raport cu puterea, cu opresiunea, cu imperativul rezistenţei, al opţiunii. Iată deci că, pe structura generală a scrierii (tânăra învăţătoare Anastasia are curajul de a îngropa un partizan în ochii îngroziţi ai unui sat care se hrăneşte din propria sa spaimă), accentele se îndreaptă către mecanismele ce degradează fibra umană într-un timp care poartă cu el şi, mai ales, stârneşte ostilitatea împotriva omului, precum norul poartă ploaia. Într-o frumoasă dimineaţă în care încă mai era loc pentru gesturile obişnuite ale vieţii, de la cele banale până la cele exuberante (bărbaţii se bărbieresc, bărbaţii învârt fetele la horă) primejdia (războiul) îşi trimite emisarii. „Cauza ocazională”, cum ar spune Malbranche, alege apele de uscat, împinge la suprafaţă un rău până atunci obscur, consolidează laşităţile şi poftele joase, declanşează voluptatea ascendentului asupra semenilor, fixate într-un tablou grotesc al „micii puteri”: primarul umiIeşte nu fără tristeţe şi silă, dar umileşte, pentru a se apăra pe sine, supuşii sunt derizorii — au vocaţie de târâtoare, amestecă spaima cu curiozitatea nătângă. Centrul de greutate aI filmului lui Alexandru Tatos se află tocmai în punerea în ecuaţie a acestor relaţii care dovedesc cât de puţin îi trebuie istoriei pentru a semăna coşmarul şi cât de mult le trebuie oamenilor pentru a rămâne ca atare.
     În interiorul acestei viziuni regizorale, bine articulate, Anastasia rămâne argumentul incredibilei forţe umane ascunse într-o esenţă extrem de fragilă. Înfruntarea laşităţii şi a strâmbei solidarităţi are mai puţin dimensiunea gestului eroic, cât a permanenţei unui umanism simplu, dar inexorabil. Pentru a echilibra însă şi a da greutate demonstraţiei se cuvenea, cred, ca puritatea Anastasiei să fie pândită, totuşi, de umbra tragicului, să-l presimtă şi să-l accepte ca pe un preţ al salvării unei idei. Fata, imaginată de cineast în linii adolescentine, trece însă prea „alb” printre oameni şi întâmplări şi, fără a-mi retrage încrederea în eventuala evoluţie actoricească a Andei Onesa (al cărei debut l-am aplaudat în Septembrie), cred că alegerea ei pentru acest rol o fost un pariu mai puţin câştigat. În schimb, Amza Pellea se îndepărtează de toate atitudinile ştiute din ultimele sale filme, pentru a construi un personaj pe muchie de cuţit, călău şi victimă totodată. Intuiţi cu exactitate — interpreţii grupului care pun ţara la cale în cârciumă. Hotărâtoare, în acest film în care ceea ce se numeşte „atmosferă” se transformă într-o carte esenţială — imaginea lui Florin Mihăilescu şi coloana sonoră realizată de Horea Murgu.
 
(Informaţia Bucureştiului, 9 aprilie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru tatos, cronica de film, d.r. popescu, duios anastasia trecea, magda mihailescu

Opinii: