REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Dublu extaz


     „Mihu are nervi și inventivitate, are darul funest al punerii degetului pe rană și punctului pe i, pe care-l întâlnești la regizorii de vocație, de tip Fellini, observatori ai realității și imitatori ai metodelor ei. Toată problema este să reușească a pune în viitor, și punctele pe iota.”
     De la schițarea acestui portret datorat lui lon Frunzetti au trecut 33 de ani. În această perioadă, cel ce împreună cu Manole Marcus cochetase cu filmul mut (La mere, 1955) și inovase în „fluxul memoriei” discontinuitatea narațiunii cinematografice (Viața nu iartă, 1957) a dat două capodopere pentru cinematografia noastră (Felix și Otilia, 1971 și Lumina palidă a durerii, 1981) plus alte șapte controversate filme (în total 13!). Dar iată-l ajuns de predicția criticului de artă. Ostentația este principalul cusur al ultimului său film, care nu mai suferă de incoerența confuză ce bântuise prima sa peliculă realizată în libertate pe un mai vechi scenariu (Flăcăul cu o singură bretea, 1990), inspirat de Niculăiță Minciună și Cănuță om sucit, eroii literari dragi sufletului său de copil teribil erijat în dascăl moralist.
     Dublu extaz și-a găsit o formă de exprimare inedită, singurul lucru de necontestat, este declarația regizorului. Împătimit al modalităților à rebours Mihu s-a hazardat să împletească două istorii paralele. Una despre un soldat dezertor devenit serial killer autohton, realizată ca un film alb−negru mut cu inserturi, (unele exagerat de lungi). Alta despre un pușcăriaș proaspăt eliberat, în luptă cu lumea interlopă redată cu excesivă voluptate. Informațiile asupra mediului, mentalităților și tipologiilor sunt corecte, dar irelevante artistic. Pentru că ― după cum ține să precizeze directorul de producție în așa−zisul caiet program ― cineastul „a urmărit cu atenție dirijarea jocului actorilor spre o voită stângăcie în interpretare”. Lucru parțial exact distribuția fiind alcătuită din profesioniști și neprofesioniști. Unii se achită bine ― cum ar fi studenta la drept Otilia Toma (într-un dificil rol de tânără alcoolică, mamă depravată și debusolată, cu stări și reacții contradictorii), dar și Rona Hartner, la fel de dezinvoltă ca și în creațiile ulterioare, sau Daniela Nane ori Florin Piersic jr. În schimb alții își tratează partiturile supărător de superficial. Nici o estetică a urâtului nu justifică rudimentarul ca apanaj „stilistic” și nici mimetismul frust mai mult sau mai puțin fidel mizerabilismului realității înconjurătoare. Așa cum degradarea generală nu scuză regizarea neglijentă a nenumărate secvențe, malițiozitatea șchiopătândă, ritmul împiedicat și lipsa de respect față de public, manifestată prin redactarea agramată a materialului promoțional susținând că filmul „... aduce totodată în fața spectatorilor o poveste care ne va apărea drept ceva indiferent societății în mijlocul căreia se desfășoară, indiferența socialului, depinzând exclusiv de starea individului însuși.”
     Cronicarului îndrăgostit de aburul fantastic al memorabilei ecranizări călinesciene Felix și Otilia (pentru care artiștii operatori Gheorghe Fisher și Alexandru Întorsureanu au născocit Graphiscolor-ul), sau de rafinatul bucolism tandru și ironic din Lumina palidă a durerii (cinematografiat de Gabor Tarco) nu-i rămâne decât să deplângă soarta regizorului.
 
 
(Noul Cinema nr. 4/1998)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dublu extaz, irina coroiu, iulian mihu

Opinii: