REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Dublu debut


Entuziaști, îndrăgostiți de cinema, scenaristul Lucian Georgescu (31 ani) și regizorul Alexandru Maftei (28 ani) au demonstrat că se mai poate face film în România. Cu chin, cu sacrificii, cu bani puțini, fără vâlvă, fără publicitate. Și au izbutit. El se numește Fii cu ochii pe fericire și se află în stadiul de postproducție. Pe larg, despre etapele consumate până în acest moment, de la scrierea scenariului până la casting, de la odiseea finanțării și până la producția propriu-zisă, într-un tête-a-tête cu scenaristul filmului, completat de un intim dialog epistolar în care cei doi sunt, pe rând, expeditor și destinatar.
Fiți cu ochii pe ei...

Subiectul
     Toamna anului '97. După 20 de ani, absolvenții unui Iiceu bucureștean se întâlnesc pentru aniversare. Vin din mai multe colțuri ale lumii, unii în culmea carierei artistice și sociale. Se întâlnesc pe malul lacului Snagov, la o vilă aparținând cândva lui Ceaușescu. Întâlnirea se desfașoara pe fundalul unei croaziere cu iahtul și al unei emisiuni de televiziune live, care-și propune să dezlege secretul fericirii foștilor colegi. Adevăruri ascunse ies la iveală, dar cel mai crud e valabil pentru toți: timpul nu mai poate fi întors. Există și o poveste de dragoste, pe care inițial se focaliza întreg filmul, dar care a trecut în planul doi. În prim-plan ajunge petrecerea în sine, revederea și emisiunea de televiziune care se desfășoara paralel cu întâlnirea. Filmul are și un subplot polițist: unul dintre colegi (Mihai) nu a fost invitat ― amfitrionul petrecerii (Bița) îl denunțase Securitații și acum nu-I mai dorea la această întâlnire. Mihai emigrase pentru o lunga perioadă de timp în SUA; se întoarce în țară și o bună parte a filmului urmărim încercările lui de a ajunge la aceasta aniversare și de a-și demasca fostul turnător. În rest, e povestea reunirii acestor colegi. Pretexul croazierei e căutarea sticlei în care proaspeții absolvenți de liceu îngropaseră un jurământ de tinerețe, o promisiune de a reveni în același loc, la fel de fericiți.
Fizică și metafizică
     Metafizica filmului e legată de fericire și de eșec. Dupa ce acțiunea se mută pe iaht, alternând în montaj cu emisiunea live și cu povestea oaspeților rămași în sala de restaurant, filmul vireaza într-o zona ușor supranaturală. Strania judecare a lui Biță de către colegii săi are o aură de misticism ironic, pe motivul enunțat de timonier, acela al intrării în „Triunghiul Snagov”. E un moment în care toți parcă își pierd mințile și-I judeca pentru a-și spăla ei înșiși păcatele. Episodul „Triunghiul Snagovului” sfârșește cu găsirea sticlei, pe Ostrov, urmată de revenirea la țărm într-o dimineață cețoasa, pentru poza finală de grup, moment în care cei doi antagoniști se întâlnesc. Răzbunarea nu mai are sens. Mihai, cel revenit din SUA, îi percepe pe toți ceilalți ca fiind patetici, le face fotografia de grup și apoi aruncă aparatul în apa lacului. Așa se termină. Nu știu dacă e suficient de clar ce am vrut să spun.
Cei trei F ai scenariului (Facerea, re-Facerea și Finanțarea)
     Am început ― acum doi ani ― să scriem acest subiect. Am lucrat la diverse variante un an și jumatate, timp în care au existat câteva încercări de finanțare ale viitorului proiect. Aveam sprijinul lui Pierre Henri Deleau, directorul secțiunii „Quinzaine des réalisateurs” a Festivalului de la Cannes, care a dus scurtmetrajul nostru de absolvire, În fiecare zi e noapte, la Biarritz, unde a și luat Marele Premiu. O producătoare din Franța, Cristina Hoffman, ne-a cerut un synopsis. Cristina e originară din România și reprezintă Fondul de Film German la Paris. La început a fost doar bunăvoința ei, care a avut mai multe tentative de a găsi surse de finanțare. Prima a fost de la început sortită eșecului ― fondul Eco de susținere a filmelor est-europene în Franța a fost desființat cu o lună înainte de a ne prezenta noi scenariul. A doua încercare a fost la Canal + unde, în momentul în care am Iicitat, mai erau două scenarii românești: unul al lui Pintilie și altul al lui Bogdan Dumitrescu. Ni s-a spus că scenariul a plăcut foarte mult comisiei și că, fără doar și poate, dacă nu va fi finanțat în prima etapă, va fi cu siguranță în a doua ― după care a urmat un refuz destul de ciudat. În acel moment am încercat să obținem o finanțare și la CNC, unde am depus proiectul nostru în cadrul primului concurs de scenarii. larăși ni s-au dat multe speranțe, în sensul că eram singurii care aveam: 1. un scenariu bine conturat și 2. niște precontracte cu un distribuitor francez prin Christina Hoffman. N-am primit bani de la CNC, nu ni s-a dat nici o explicație, nu ni s-a spus nici măcar: „Nu ați luat acest concurs”. Felul în care se luau decizii la CNC în acele timpuri era absolut arbitrar, ca să nu spunem murdar ― deși acesta ar fi cuvântul. S-a decis, și cu asta basta. lar în momentul în care totul părea mort ― pur și simplu nu aveam nici un ban ― Cristina Hoffman a reușit să obțină o treime din bani de la un producător german ― Luggi Waldleitner, care l-a produs, printre alții, pe Fassbinder (Lili Marleen). Filmul nostru a fost ultimul pentru el. A murit în timpul filmărilor, în urma unei pneumonii ― avea peste 80 de ani. Era un tip... mi-a arătat fotografii cu Marlene Dietrich, cu von Sternberg. El a zis: „Hai, domne', să dăm niște bani și unor tineri români, să facă și ei un film de artă.”
     Singurul partener român dispus să investească la momentul respectiv în proiectul nostru a fost Studioul de Film al TVR. Una peste alta, aveam la dispoziție un buget ― de-a dreptul minimal, pentru că nouă ne trebuiau de cel puțin trei ori mai mulți bani decât ceea ce ni s-a oferit ― 200.000 $. BugetuI a două spoturi publicitare. La americani, dac-ar fi să plătești niște staruri la dimensiunea asta, ar fi o superproducție.
     Drumul de la scenariu la film e unul plin de renunțări, chiar și în cazul ideal. Am simțit că între ce scrisesem și filmul care se năștea apărea o prăpastie: acțiunea se petrecea inițial la sfârșit de vară, cu lumină frumoasă, cu multe exterioare ― până la urmă s-a filmat noaptea, pe frig, pe ceață, pe zloată.
     De la început, noi am scris scenariul pentru un film de cinema, și nu de televiziune. Pe de altă parte, în TVR auzeam: „domne', ăsta nu-i cadru de televiziune că e prea întunecat”. Operatorul nostru, Sterian, e operator de cinema și are un anume fel de a ilumina interiorul și de a cadra. Oricum, am lucrat cam studentește: la unele cadre aveam mai puțină lumină decât la filmele ATF.
Cele trei faze
     Nici eu, nici Alex nu avem experiența dialogului scris. Dacă e să mă întrebați pe mine ― care sunt foarte autocritic ― dialogul nu e chiar punctul forte al filmului, dar trebuie ținut cont de faptul că au existat trei etape: 1. cea a ideii inițiale; 2. dezvoltarea scenariului în diferite forme; 3. colaborarea cu un analist de scenarii francez, care nu cunoștea limba, dar se axa mai mult pe structură. Se numește Francis Garret și e script doctor și producător de televiziune. El a venit cu un cap limpede și ne-a ajutat să rediscutăm structura, care se vrea americană: un punct de pornire ― un protagonist care caută ceva, un plotpoint cu un element care-i schimbă traiectoria, obstacolele care creează un suspans plus biografii de personaje cu subploturi ― adică poveștile personajelor secundare care intersectează firul principal al acțiunii ― etc...
     Scenariul era conceput pentru o producție de două ore; acum filmul are doar 90 de minute. Am tăiat foarte mult din acțiunile secundare și chiar din cea principală.
     Concentrarea pe punctele de interes, care în final au rămas, a dus la pierderea altor poli de interes.
Titlul
     Povestea cuplului care se revede după 20 de ani (Mirela Gorea, în așteptarea unui Mălăele care apare ras în cap, cu geaca de piele și gras) se numește acum Fii cu ochii pe fericire... Inițial am vrut să-i spunem „Titanik”. Nu știam că se va face vreun film cu numele ăsta, presupuneam c-ar fi sub copyright, dar primele drafturi așa s-au numit. Exista și o replica: localnicii din Snagov vorbeau de „Satanikul Tata Nicu”. Ei, da, noi am avut ideea înaintea lor. Doar că ei au făcut filmul înaintea noastră.
Distribuția
     Castingul a durat destul de mult: unii au acceptat la început, apoi au renunțat; alții au acceptat aproape fără nici un fel de condiție, tocmai pentru că le plăcuse foarte mult scenariul. Condurache, un tip ciudat și despre care eu aveam o părere preconcepută, e un cu totul alt om când îl cunoști la lucru. Are un fel de a munci extraordinar, o implicare sufletească aproape dementă. Pîslaru, care, odată convins să joace în film, a fost trup și suflet alături de noi. lureș e un caz aparte, fiind unul dintre puținii actori români aflați sub contract cu un impresar străin. Pe de o parte, nici nu putea fi vorba să-i plătim onorariul cu care e el obișnuit ― mii de dolari pe săptamâna de filmare ― iar pe de alta, e problema contractului cu impresarul. Pentru ca îi plăcuse scenariul, pentru că era omul perfect în rolul demonic al filmului (personajul Pitulice), pentru că nu mai jucase demult într-un film românesc (de la O vară de neuitat), lureș a acceptat să joace benevol. Suma prevăzută în contract a donat-o unei fete de la Cluj, o regizoare care a suferit un accident în urma căruia a orbit. Dacă l-ar fi chemat Spielberg, a doua zi ar fi plecat. Dar nu s-a ivit nimic. lar dacă filmul va fi văzut de impresarul său, deși mă îndoiesc, va fi considerat un gest umanitar ― în primul rând față de noi.
Filmările
     Au fost șapte săptamâni de filmare, din noiembrie în ianuarie, cu pauzele de rigoare, de Crăciun. 90-95% din timp l-am petrecut pe malul Snagovului, înțelegând prin asta inclusiv în apă. În mare parte, acțiunea se petrece la vila de pe mal, restul pe iaht. Plecam cu echipa dimineața, veneam noaptea, unii actori care aveau repetiții erau aduși cu mașina. Mâncam niște sandvișuri, beam niște cafele. Locul petrecerii, unde televiziunea vine și face o emisiune live, a fost improvizat și se simte că banii de scenografie au fost zero. E un film făcut în ploaie și-n frig, ca pe vremuri.
În loc de morală
     Filmul a transformat oameni foarte puternici ― și, din păcate, într-un sens destul de trist. E o meserie care duce la îmbătrânire și impotență prematură, în condițiile în care se lucrează la noi, cu toate mârșăviile din breasla cineaștilor români învechiți. Și proba finală... un sentiment de lăuzie dintr-ăsta trist. Nu știi ce se va întâmpla, nu ai control, întotdeauna e așa cu coproducțiile. Nu știi ce va fi cu difuzarea, pentru că altcineva decide momentul și locul premierei.
 
 
(ProCinema, iunie 1998)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru maftei, fii cu ochii pe fericire, lucian georgescu

Opinii: