Mi s-a întâmplat uneori, și, ca să fiu mai precis, doar de câteva ori, ca rezolvarea unui anumit moment actoricesc propus de scenariu, să nu concorde cu soluția imaginată de regizor. Mi s-a întâmplat să cred cu fermitate că în acel plan, din cele câteva sute de planuri câte se filmează, jocul meu trebuie să fie într-un anumit fel, fie din nevoia de a caracteriza mai pregnant personajul pe care îl interpretez, fie pentru savoarea momentului, fie pentru a dobândi un fior de dramatism, fie — pur și simplu — pentru că așa cred că pot aduce o contribuție personală, respectând strict atât spiritul cât și stilul filmului.
Această dualitate în modul de a găsi soluția scenei se rezolvă de obicei printr-un act de înțelepciune artistică din partea regizorului, oferind actorului posibilitatea de a filma o dublă a momentului respectiv, după dorința sa. Acest act de dualitate în crearea personajului care, repet, apare rar, foarte rar în activitatea noastră, se numește dubla actorului. Ulterior, în liniștea sălii de proiecție, regizorul — singurul căruia îi aparține decizia finală — poate alege care dintre cele două duble filmate va intra în film.
În legătură cu această dubla a actorului, am primit recent o replică tăioasă și scurtă, ca un dos de palmă cu degete la fel de scurte, ce te plesnește peste ochi: — «Acest obicei mă lasă rece. E o idioțenie!»
Cuvintele mici și pământii, rostite cu dinții strânși peste cei câțiva membri ai echipei ce vizionau un material, mi s-au tot zbătut din ceafă în frunte, ca un ecou ce nu mai vrea să se piardă. M-am întors într-o cameră de hotel, și acolo, în ambianța impersonală specifică acestor locuri, am căutat să-mi revăd, impersonal, punctul de vedere referitor la cele de mai sus. Și iată rezultatul: Nu! Nu, nu este o idioțenie. Cred acest lucru cu tărie, deoarece sau: 1) soluția propusă de actor cu deosebită insistență este greșită ori în afara stilului filmului, dar aceasta nu poate fi evident decât dupa ce materialul se vede, se judecă obiectiv și se arată actorului, pentru ca acesta să poată învăța efectiv din eroarea comisă de el, sau 2) într-adevăr se dovedește că intuiția actorului și alegerea mijloacelor sale au fost fericite și așa-zisa dublă a actorului intră în film. Oricât de ferm ar ține regizorul filmul în mână, lucrul cu actorul, acest important capitol în realizarea unui film, presupune întâlnirea și colaborarea a două entități distincte, a două personalități artistice cu profiluri deosebite și, uneori, profund marcate.
Arta nu cunoaște verdicte, ci doar concluzii.
Concluzionez, cu permisiunea dumneavoastră, că actorul nu trebuie strivit sub o dictatură feroce emanată de dincolo de aparat, ci actorului trebuie să i se ofere o anumită libertate care, în fond, justifică distribuirea sa și care, la urma urmelor, definește, în condițiile muncii pe platou, condiția artei sale. Desigur, se poate renunța chiar și în cazurile acestea, atât de rare, la dubla actorului. Dar ar fi păcat!
