REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Dry Cinema


     „Cine e Monica Viti?” Nedumerirea asta, cu t simplu, l-ar încerca pe oricare cetăţean, cu excepţia cinefililor mai mult sau mai puţin veterani, nu doar pe tânăra actriţă-personaj din noul Metabolism al lui Corneliu Porumboiu. Ea n-a văzut Aventura, nici Eclipsa şi nici cine e Antonioni nu ştie. A ei ignoranţă înseamnă aroganţă, a regizorului faţă de public.
     Metabolism sau Când se lasă seara peste Bucureşti este un film trufaş. Narcisic. E gândit să fie receptat de o mână de oameni, într-o vizionare privată; la limită, poate numai de regizor. Nici măcar de actorii care joacă în el. Cu toate că Bogdan „Boghi” Dumitrache îşi interpretează, tehnic, foarte bine rolul de cineast ros nu atât de gastrită, cât de obsesia realismului absolut în cinema, nici el, nici cele două femei care îi dau replica nu sunt oameni vii, nu trezesc spectatorului singuratic nici ataşament, nici respingere, sunt doar nişte roabe pentru transportul ideilor lui Porumboiu. Idei despre cinema, nu despre viaţă.
     În alte filme despre film din istoria acestei arte, de pildă Amatorul lui Kieslowski, Noaptea americană a lui Truffaut, Trandafirul roşu din Cairo al lui Woody Allen sau Bună dimineaţa, Babilon al fraţilor Taviani, e vorba despre intersecţiile cinemaului cu lumea, despre cum se naşte arta din viaţă şi cum viaţa poate fi schimbată de artă, spectatorul obişnuit având tot timpul şansa de a intra în contact afectiv cu ce se întâmplă pe ecran, iar criticul profesionist posibilitatea să mediteze la fundamentele cinematografului. La Porumboiu, nexam, canci pentru cel dintâi.
     Rămâne criticul. A fost o mare plăcere pentru mine să redescopăr mireasma dry a cinemaului auster, existenţialist, cinema „de idei” şi atmosferă, însetat de dileme insolvabile, de cuadratura cercului pe ecran al anilor `60. Anii în care în România exista şi era groasă cât o carte revista „Cinema”, interesantă şi serioasă de la prima până la ultima pagină.
     Metabolism vorbeşte despre un Sfânt Graal, prinderea Realului pe ecran. Nu întâmplător, regizorul alter ego al lui Porumboiu întreabă vag scârbit: „N-ai văzut nici Blow-Up?” Fotograful lui Antonioni măreşte în demenţă o fotografie până când ajunge la o ceaţă de puncte albe şi negre - realitatea din adâncul fotografiei e o pictură pointilistă, ermetică.
Regizorul lui Porumboiu vorbeşte despre spargerea barierei celor 11 minute, cât durează o bobină în filmarea pe peliculă. Hitchcock în Funia sau Alexander Sokurov în Arca rusă au simulat absenţa tăieturii de montaj, filmarea părând continuă 80, respectiv 100 de minute. Regizorul Paul îşi închipuie procesul extins digital spre infinit, în aceeaşi tentativă ca a fotografului Thomas de a pune degetul pe realitate şi a striga „Este!”
     Cadrul nesfârşit e o parte din corpul himerei lui Porumboiu, care îşi aruncă umbra încă din Poliţist, adjectiv - exhaustarea, evacuarea totală a autorului din operă. Să pară că aparatul filmează de unul singur. Poate aşa Sfântul Reaal se va întruchipa pe ecran.
     Într-o scenă antologică, regizorul Paul dezintegrează şi ideea de scenariu şi cea de indicaţie regizorală. Actriţa poate alege, ea, dacă să o ia spre sufragerie, unde are loc o discuţie care o afectează grav, dacă se duce în dormitor sau se întoarce în baie. Orice soluţie e bună, „dar să fie adevărată până la ultima celulă”, zice Paul. El nu mai are pretenţia demiurgică de a crea şi controla totul, lasă hazardul să lucreze. Realism cuantic.
     Cu un microscop fantastic, un savant poate coborî treptele materiei, aşa cum fotograful Thomas şi regizorul Paul coboară în adâncurile imaginii. Când ajunge, dincolo de molecule şi atomi, în iadul cuantic, savantul nostru, dacă vrea să mai înţeleagă ceva, dacă nu vrea să trăiască dispariţia materiei, trebuie să judece doar în termeni de probabilitate, incertitudine şi nedeterminare.
     Cu o intuiţie artistică excepţională, Corneliu Porumboiu reuşeşte să creeze vizual acest iad cuantic al filmului. Sunt imaginile dinamice ale golului digestiv din regizorul Paul. Vortexuri de carne gelatinată tremurând, pulsând, zgârciuri, mucilagii, valuri de salivă, pete de sânge, coborâm endoscopic, ca Orfeu în Infern, prin esofag, stomac, sfincter piloric, duoden...
     Iată de ce regizorul Porumboiu nu ţine deloc să ne spună ce film „politic” face regizorul Paul şi nu ne introduce în realitatea socială a României decât, cu contribuţia din nou remarcabilă a directorului de imagine Tudor Mircea, prin „icoane” fuzzy ale str. Mihai Eminescu din Bucureşti, părţi impersonale, royanderssoniene, de apartament de bloc, o imensă şi fascinantă canapea blue velvet de hol de hotel sau un paravan chinezesc. Îşi permite să nu-i pese.
     Totuşi, cu toată încrederea pe care o păstrez în talentul său, nu voi fi niciodată de acord cu o alegere a lui Corneliu Porumboiu de a răspunde ca Andrei Tarkovski la întrebarea unui muncitor: „Pentru cine aţi făcut filmul acesta, Oglinda, Andrei Arsenievici?”. Porumboiu are mult prea mult umor şi har de povestitor ca să răspundă „Pentru mine şi câţiva prieteni”.
 
(Gândul, 23.09.2013)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cand se lasa seara peste bucuresti sau metabolism, corneliu porumboiu, cristian tudor popescu, cronica de film

Opinii: