REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Drumul oaselor” – cronică de film (1)


     Îndrăzneala este, cred, semnul sub care se aşază voit şi cu voluptate filmul de faţă. O îndrăzneală coap­tă, de neconfundat cu teribi­lismul, coaptă şi sprijinită de un arţag vizibil polemic şi vizibil de bună calitate, demolator de mi­turi şi prejudecăţi — bineînţeles cinemato­grafice. Prima victimă atinsă de târnăcopul acestei îndrăzneli este prejudecata genu­lui. Într-adevăr, prin temă, Drumul oaselor s-ar fi cerut cu sobrietate agăţat în cuiul genului istoric: suntem în preajma lui 1848, după eşecul răscoalei lui Tudor şi înainte de încercarea Bălcescului. Cadrul istoric nu are marginile flu, ci precis conturate, faptele relatate s-au petrecut într-un fel sau altul şi pentru ele pot depune oricând mărturie istorici serioşi. Prin acţiune, fil­mul ţine de genul «aventuri cu suport în istorie», specia western, şi aminteşte vag de serialul Haiducilor. Oricare alt scenarist în afară de Eugen Barbu — secondat aici de Nicolae Paul Mihail — şi-ar fi spus «se cuvine» să aleagă: ori, ori. În loc de «ori, ori», autorii au optat pentru «şi, şi» în ideea că nicăieri nu scrie — şi într-adevăr, nu scrie — că un film trebuie să fie sută-n sută — ca ţesăturile — genul X sau Y. Această primă îndrăzneală a dat naştere, cum se spune, unei «făpturi» făcută din jumătăţi care se atrag şi sfârsesc prin a se contopi, o făptură cu alcătuire de centaur: partea de sus, adică suportul de idei, fiorul şi filonul dramatic sunt purtate în galop — în galop la propriu şi la figurat — de copi­tele puternice ale acţiunii nu doar pe-aici pe acolo, ci de la un capăt la altul al filmu­lui. Scenariştii nu-şi pierd nicio clipă din ochi «centaurul», ei nu uită despre ce e vorba în propoziţiune, propoziţiunea rămâne de la cap la coadă serioasă şi respec­tuoasă faţă de încărcătura istorică, ei nu pierd însă nici nervul şi nervii — chiar dracii — necesar unui film de aventuri, aşa încât Drumul oaselor îşi poartă dubla identitate nu ca pe o cruce grea, ci ca pe o necesitate organică. Construit strâns, focalizat practic pe cinci personaje principale, călătoare, cu scopuri diferite sau aparent diferite pe dru­mul oaselor, scenariul nu oscilează, ci se ţine într-un echilibru perfect pe coarda bine întinsă a unui suspans inteligent peste care dialogurile adesea patetice în spiritul vre­murilor nu pică niciodată alături cu dru­mul, ci sunt acolo şi de acolo, cu funcţie precisă şi efect asemenea. Personajele nu foşnesc a hâtie, ci sunt vii, sau ceea ce ac­torii numesc «carne», acţiunile lor, deci, nu alunecă nicio clipa în incredibilul - altminteri acceptat în asemenea gen. Căpitanul Baroncea (lon Marinescu, în sfâr­şit, după câtă vreme, într-un rol şi nu într-o «prezenţă») este cu credinţa şi forţa un capitan al «Fraţiei şi Dreptăţii»; lurie Darie (în sfârşit, după câtă vreme) are de jucat un personaj viu, oscilant între şarm, îndrăz­neală şi laşitate: Pană Grădişteanu; Mar­ga Barbu (actriţa Agata Slătineanu) nu trebuie să forţeze liniile unei «pete de culoare» într-un film cu bărbaţi, ci poate construi cu forţă şi maturitate artistică un personaj puternic şi viabil; Remus Mărgi­neanu (Sturzu), un conjurat cu discreţie fanatic şi, în sfârsit, dar nici vorba în cele din urmă, Mărgelatu’ lui Florin Piersic, personal fără îndoială unic nu numai în filmografia actorului, dar şi în ceea ce numim «galeria» personajelor de film românesc.
     Cea de a doua îndrăzneală — lovitură de târnăcop la temelia dragilor noastre preju­decăţi cinematografice — este distribuirea lui Florin Piersic într-un spectaculos con­tre-emploi. Aici «vinovaţii» se înmulţesc. Aici, pe lânga numele scenariştilor se aşa­ză neîndolelnic numele regizorului. Din­colo de orice vinovăţii, inspiraţia încredinţării unui rol de tăcut, de ciufut, cu zâmbetul zgârcit şi mintea iute, cel puţin la fel de iute ca pistolul, mai curând antipatic decât simpatic, mai curând enervant decât ferme­cător, unui actor cu statutul de fermecător şi călare şi pe jos consolidat de câteva zeci de filme, consolidat pâna la înţepenire, inspiraţia spuneam, căci de inspiraţie este vorba, răsucirii emploi-ului unui actor cu o sută optzeci de grade, este — să nu ne temem de cuvinte — de zile mari. Pentru că, să recunoaştem, clou-ul acestui film numit din interiorul aceluiaşi arţag pole­mic, presupun, Drumul oaselor (există şi o prejudecată a titlului atracţios, agăţător, lipicios) este Mărgelatu’ lui Florin Piersic. Autorii au simţit ce poate «da» ca efect, ca şoc o asemenea schimbare de registru. Actorul a intuit ce poate «da» el într-un a­semenea rol şi rezultatul este spectaculos. Dublu spectaculos. Pe de o parte, în mod sigur, rolul care pune în valoare complexi­tatea unui talent manifestat «pâna acum pe bucaţele»; pe de altă parte, demolarea altei prejudecăti, aceea a emploi-ului actoricesc cu care «se merge la sigur». Acestea sunt datele problemei. Ce-a făcut regizorul cu ele? Regizorul, Doru Nastase, debutant promiţător cu Pe aici nu se trece, «in­sistent» controversat cu Vlad Ţepes, aparent n-a făcut nimic special. Aparent, pentru că în fapt el a făcut exact ceea ce trebuia să facă orice regizor cu intuiţie sigură. El a «absorbit» materia primă nu­mită scenariu. O a «prizat» la milimetru toate intenţiile existente în materia primă şi, cu meserie, cu seriozitate, cu plăcere dar şi cu mare băgare de seamă, le-a dus mai departe, în stilul lui, ediţie revăzută şi mult îmbunătătită. Cu sau fără voie, Doru Năstase a arătat ce ştie şi ce poate el mai bine şi mai bine pe lumea numită film. Demonstraţia nu este măruntă ci, exact ca personajul lui Florin Piersic, spec­taculoasă. Că este un regizor dinamic, că îi priesc aerul, spaţiul, cavalcadele, încru­cişările de spade, că-i stăpân pe situaţie în bătălii, s-a văzut de la începutul începutu­lui. Surpriza, în ce-I priveşte, este puterea de concentrare, ştiinţa dozării suspansului şi înţelegerea fiinţei numită: actor. Pentru că aici nu mai era vorba de înfruntări pe câmpul de bătălie bine filmate cu un bun operator alături, ci de întreţinerea intere­sului într-un spaţiu dat — 80% acelaşi — cu personaje puţine şi timp de aproape două ore. Sigur că un asemenea film pri­mejduit de monotonie avea nevoie de un operator stăpân deopotrivă pe mintea, mâna şi ochiul cinematografic. Doru Năstase a ales bine. Vasile Vivi Drăgan este un ase­menea operator. Imaginea este sinceră, directă, mişcările de aparat (care-i apar­ţin, pentru că semnează şi camera) sunt fără cusur, Vasile Vivi Drăgan îşi dovedeşte aici încă o dată indiscutabilele sale calităţi operatoriceşti. Dar, după cum bine se ştie, deşi uneori se uită, imaginea n-o face operatorul singur. În mod normal, firesc, atunci când e vorba de un film şi nu de o poveste în imagini, ea, imaginea, vine din scenariu şi trece neapărat printr-o minte regizorală. Pentru că numai el, regizorul, cunoaşte semnificaţia unui prim-plan — în cazul de faţă al Mărgelatului oprit călare în pustiu, prăfuit cu pălăria trasă pe ochi şi suflând colbul de pe mânecă — şi ce mult spune despre drumul lung parcurs de personaj până la acest gest un asemenea amănunt regizoral; pentru că numai regi­zorul ştie ce înseamnă un galon îndrăcit montat excelent (ce alt cuvânt ar fi mai bun decât atât de tocitul «excelent» pentru montajul Ancăi Dobrescu?), pe muzica lui George Grigoriu, tandră când trebuie, ne­guroasă cât trebuie, calmă unde trebuie, montat ziceam, adică legat de alt galop, un galop dansant în saloanele lui lancu Grădişteanu (decoruri arhitect Adriana Pă­un), legătură-şoc între prăfuitul «cavaler» şi lumea somptuoasă a unui bal (costume: Ileana Oroveanu Kosman), acolo unde voia scenariştilor ne aduce să aflăm ce şi cum, şi despre ce urmează să fie vorba în acest film. Pentru că numai el, regizorul, ştia cum trebuie să arate Agata Slătineanu — strălucitoare, la început, «ca o ciumată» mai apoi, pe drumul oaselor şi cât să se vadă din ochii lui Florin Piersic de sub pălăria totdeauna bine trasă pe ochi, şi când acea pălărie să descopere privirea pentru o clipă alta, cu totul alta a personajului. Dar proba de foc, trecută cu brio de Doru Năstase, este distribuţia. Un Ernest Maftei în stare să joace la stâlp, la bec, oricând şi oriunde şi să fie ce trebuie unde trebuie; un Toma Dimitriu burduşit de experienţă: un lon Marinescu căruia nu-i trebuie decât un rol viu ca să iasă din starea de «firmă», un lurie Darie căruia, se pare, i-a sunat în sfârşit ceasul cel bun în ale meseriei; o Marga Barbu care demult — şi ce păcat că atât de rar — şi-a spus cuvântul de actriţă, pentru care nu contează «cum arată», ci ce spune personajul ei, un Florin Piersic pus în stare de anti-Florin Piersic, etc. Acest «etc.» spune încă ceva în favoarea lui Doru Năstase: pentru restul distribuţiei, el a ales bine «figuri ale epocii», dar ceea ce l-a interesat în primul şi în ultimul rând, au fost principalii. El cu ei a «defilat» şi bine a făcut, pentru că legea unui asemenea film este concentrarea şi nu dispersarea. lar concentrarea, puterea de concentrare care înseamnă ştiinţa de despărţire a esenţialului de neesenţial, este în mod sigur o calitate regizorală. N-aş vrea să spun că Doru Năstase s-a născut ca regizor abia acum, dar vreau să spun că Drumul oaselor a fost pentru el o mare şansă: şansa de a arăta ce şi cât poate în momentul în care i se pune în braţe nu o puşcă, ci un tun. Un tun numit, fireşte, scenariu. E drept, regizorul putea să şi scape din mână şansa asta. S-a mai văzut, s-a mai întâmplat. Doru Năstase nu numai că n-a scăpat-o, dar a exploatat-o. La sânge. Este unul din cazurile fericite în care exploatarea nu este numai permisă ci şi de dorit. Rezultatul se vede, el are un nume scurt, simplu şi cuprinzător: reuşită.
(Cinema nr. 6, iunie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, doru nastase, drumul oaselor film, eugen barbu, eva sirbu, florin piersic, vivi dragan vasile

Opinii: