În estetica generală a ecranului, fiecare gen de film își are cadrul său estetic particular.
Drumul oaselor (scenariul –
Eugen Barbu și Nicolae Petre Mihail, regia –
Doru Năstase) este un tipic film de aventuri care respectă legile de aramă ale genului. Două. Două legi pe care le-am numit: 1) abundența de peripeții și 2) saltul biografic. Salt, pentru că eroul își părăsește biografia lui curentă și se angajează, trup și suflet, într-o existență cu totul deosebită de cea de până atunci. Câteodată (ca în
Corsarul, de pildă) personajul devine, rând pe rând, cinci ființe deosebite, aproape străine una de alta.
Drumul oaselor respectă și celălalt canon al genului, anume abundența de peripeții. O abundență care să nu fie o simplă colecție de pățanii mai mult sau mai puțin acrobatice, iscusințe de cascadori, numere în cel mai monoton înțeles revuistic al cuvântului. Pentru a scăpa de această artificialitate peripețiile trebuie să aibă structură de etape în cursuI unui drum; un drum legat de un scop unic, temă centrală a poveștii. Rețeta a fost dată demult, de celebrii mușchetari ai lui Dumas. Agitata călătorie de la Paris la Londra, dus și întors pentru a aduce de acolo un obiect prețios și periculos: o bijuterie care compromitea pe regina Franței și pe primul ministru al Angliei. În felul acesta, peripețiilor li se cerea doar să fie multe, variate și ingenios rezolvate de eroi. În filmul
Drumul oaselor obiectele transportate sunt tot giuvaere și, tot ca în Dumas, obiecte cu implicații morale, politice și pasionale. Niște nestemate pe care posesorul le dăruise camarazilor săi pașoptiști ca să cumpere arme pentru revoluție. Eroii străbat țara, urmăriți de o poteră numeroasă și tot atât de dibace în știința pistolului. Luptă inegală, din care pașoptiștii noștri ies totuși mereu învingători, prin inteligență, ingeniozitate, curaj, fără ca aceste surprinzătoare victorii să pară vreodată, neverosimile. Căci în ciuda extravaganței lor, ele se supun logicii genului. Printre vitejii revoluționari se află și două canalii, doi trădători, un bărbat (interpretat de
Iurie Darie) și o femeie (
Marga Barbu); deși prins că trădează, mizerabilul boier Pană este totuși iertat de revoluționari, pentru că ei credeau că numai el cunoaște locurile și că-i pot astfel păcăli pe urmăritori. Așa credeau ei, căci în realitate mai era cineva care cunoștea multele și variatele taine. Un personaj misterios (
Florin Piersic) care se alătură conspiratorilor și-i ajută cu uimitoare eficacitate în diversele întâlniri cu potera. De unde vine el, ce urmărește, ce gândește — nu se știe. Întrebat, răspunde, vag și enigmatic că vine de la ocnă unde fusese aruncat pentru o muiere. Știm bine că nu e adevărat. Știm bine că omul acela era cineva; că era un viteaz, un aventurier de seamă, amestecat în multe treburi pe tot întinsul țării. Prea găsește el mereu cunoscuți prin variile locuri pe unde treceau. Acest trecut al său se vede din felul inteligent, cuminte, stăpânit, cum vorbește. Ca omul obișnuit să poruncească. Apoi, succesul prin care planurile, soluțiile sale îi descurcau pe conspiratori — asta, de asemenea, zice mult. Desigur, spectatorul ar fi vrut să știe ce isprăvi interesante făcuse misteriosul anonim. Dar a le povesti, chiar sub forma flash-back-ului, ar fi poticnit povestea, adică acel drum lung cu peripeții multe. PIus că ar fi scăzut misterul personajului. Atunci, iată cum autorii filmului au izbutit să împace aceste dificultăți. Într-o scurtă secvență de câteva minute, eroul va povesti, telegrafic, surâzător, nepăsător, felul aventurilor sale. Multe, variate și exprimate de el în fraze scurte și hâtre. Se introduce astfel, deodată, în vârtejul peripețiilor eleganța și spirituala modestie a unui om pe care îl simțim de o calitate sufletească superioară. Astfel, pe baza vrăjii, seducției personale a limbajului acestui viteaz necunoscut, aflăm că, anonimul care conducea echipa, era într-adevăr un conducător, cu suflet înțelept, de om care a făcut multe în viața lui. Acest rol interesează mai ales prin felul cum e interpretat de Florin Piersic. Îmbrăcat în haine prăfuite și pătate, cu barbă nu de bărbos, ci de nebărbierit, el, totuși, are o poruncitoare autoritate. Grație atitudinilor sale de om deprins să comande, să decidă, să rezolve. Liniștea și siguranța din glasul lui au ceva din acel șerif ideal (totuși istoricește posibil) care se oprește din drum și se alătură unei aventuri complet străine, pentru că i s-a părut dreaptă.
La sfârșitul poveștii, pentru că expediția însăși se sfârșește cu bine, el pleacă singur nu se știe unde. Adică se știe. Se va alipi cu siguranță altei aventuri justițiare. O haiducie solitară, elegantă și surâzătoare. Repet: talentul actoricesc al lui Florin Piersic a fost în mare parte responsabil de reușita acestui original portret de aventurier.
Așa cum în westernurile românești pământurile țării au oferit tipice peisaje de „grand-canion”, tot astfel autorii filmului
Drumul oaselor, în cap cu operatorul
Vivi Drăgan Vasile, au știut găsi vastele întinderi deșarte și stâncoase, care să justifice câmpul de oseminte vegetale și umane prin care umblă acești eroi cu gâtul veșnic ars de uscăciunea setei. Totul bine potrivit în acest film, inclusiv muzica Iui
George Grigoriu. Problemă dificilă, căci trebuiau găsite și tonalitățile epocii, și sonoritățile genului. Și s-a găsit, ceva care cere nu atât să sugereze, cât să nu distoneze. Cât despre actori, desigur că toți joacă bine, diferențele ținând nu de talentul personal, ci de norocul unui rol mai interesant decât altele. Așa s-a întâmplat cu personajul încarnat de Marga Barbu. Unul din rolurile ei cele mai bune.