​Drumul deloc ușor spre „scenariul care ne trebuie”

     La ordinea zilei: scenariu
     ...Am împlinit 50 de ani, mai mulți oameni, plus câteva autorități oficiale, susțin că aș fi scriitor; pe semne că trebuie să mă îm­pac cu această idee, întrucât mi-au apărut câteva cărți de proză.
     S-ar părea că sunt, totodată, scenarist de film: am „comis” textura literar-cinematogra­fică a unor 5 filme și jumătate (în ordinea apariției lor pe ecrane: Căldura; Reconstituirea; Așteptarea; Cumpăna; Surorile — acesta, din urmă, 1/2 Cu Iulian Mihu, fiind o ecrani­zare dudă Horia Lovinescu; în sfârșit Aurul alb, aflat, iată, în plină și întârziată filmare, în aceste zile).
Mai sunt și cronicar cinematografic . Doamne!, câte de mai sunt?
     Până una-alta sunt, de fapt și de drept, zia­rist la o publicație centrală — iar marele și poate impertinentul preambul conținut în rân­durile de mai sus nu are alt scop decât a-mi susține câteva puncte de vedere pe care le voi enumera în continuare, solicitat fiind de către redacția revistei „Cinema” în a-mi spune câ­teva opinii asupra controversatului „produs artistic” numit scenariul literar de film. Sau „scenariu de film” —  așa, pur și simplu. Pentru că distincția asta — arbitrară și sufocantă — între „scenariu film” și „scenariu literar”, se face îndeobște (și nu numai la noi!), la modul încă infantil, ca să nu-i zic penibil.
 
     ...copilăria mea, odată sfârșită perioada bombardamentelor aeriene din '944, a fost marcată — și nu mint! — câțiva ani în șir, de sălile întunecate ale celor patru cinemato­grafe craiovene în care se intra non-stop, și în care eram dus de bunica (perioada ante și cea imediat următoare este redată excepțio­nal de către Radu Cosașu într-una din cărțile sale acest mare îndrăgostit de cinemato­grafic, de parfumul lui unic), iar pe la vreo 14 ani am „comis” un scenariu de film (scris cu cerneala roșie, vreo 20 de pagini, o poveste de dragoste îmi amintesc — pe vremea aceea eram îndrăgostit-lulea de eroina din Vis de glorie, un film cu Mickey Rooney, abia peste mulți ani, student fiind la I.A.T.C... aveam sa aflu că în acea versiune eroina de care mă îndrăgostisem nu era alta decât Eli­zabeth Taylor!...). Am crezut că acel text s-a pierdut, l-am regăsit însă după moartea tată­lui meu, anul trecut, păstrat de el cu sfințenie printre hârtiile subsemnatului, de la adânci co­pilării și până la proaspete bătrâneți. Îl păstrez — deși nu îndrăznesc să-l recitesc încă, dar vreau să vă spun altceva: acel „scenariu”, știe asta sigur, era conceput, pe secvențe, adică el și ea se cunosc, el și ea se pupă, el și ea se despart... apoi el și ea se reîntâlnesc, și ia­răși se pupă — sfârșit! Mamă, ce m-am mai bucurat când am pus punct...!
     Deci 20 de pagini, scrise de mână, era o poveste.
     La Căldura (forma inițială — primul mea scenariu „matur”), am scris... 260 de pagini!
     Pe responsabilii de atunci ai secției de sce­nariu, doar că nu i-a lovit damblaua. Mi-au propus să fac următoarea socoteală: o pa­gină de texte=1 minut de film; 280 pagini=un film de șase ore ceva. Aberant, firește, mai ales fiind vorba — acum, scriind aceste rânduri îmi dau seama! — de exact același lu­cru: doi tineri se cunosc, se iubesc, se des­part... se regăsesc, Punct.
     După mai multe lecturi, aprobări, modificări, tăieri, aprobări, inserție lecturi, aprobări, completări, lecturi, tăieri, aprobare sugestii, completări, aprobări, modificări etc. — filmul a fost realizat de către      Șerban Creangă având la baza un text de... 60 de pagini. Gândindu-mă astăzi retroactiv, pelicula Căldura putea fi realizată — identic! — pornind de la numai 20 pagini dactilografiate!
     N-am înțeles și nu voi înțelege niciodată de unde regula asta, că o pagina de scenariu durează, în timp, un minut de proiecție; am înțeles în schimb — odată cu experiența Căldurii — că un scenariu de film nu are limite în pagini scrise (textul scris de către Charlie Chaplin pentru Goana după aur, se zice, în­sumează peste 1 000 de file! dar aici este vorba de un autor total), ci în sugestia vizuală pe care o propune viitorului regizor
     Am scris așadar, mai apoi, scenariul Aș­teptarea; numai 55 de pagini, special pentru marele actor care a fost Ștefan Ciubotărașu, nea Fane a murit în timpul filmării, același Șerban Creanga „trăsese” cam jumătate din film. S-a pus problema stopării filmului în cauză, am refuzat amândoi — Șerban și sub­semnatul: pentru refacerea scenelor lipsă (s-au filmat cu dublura!) am mai scris 80 de pagini! O primă concluzie: un text scris pentru realizarea unui film, nu are un barem fix în ceea ce privește lungimea sa — el consistă numai prin cea ce propune vizual (imagine) și auditiv (dialog, zgomot fond, etc.). Pentru exemplificare: acum trei ani, actorul Mircea Diaconu mi-a înfățișat un scenariu pentru un film artistic de lungmetraj, textul, bătut la mașină, avea nici 25 pagini. Filmul a  fost realizat și a rulat pe ecrane... Nu cunosc și nici nu mă interesează de altfel, câte pagini a avut scenariul acelui frumos film Iacob nu cunosc nici măcar dacă filmările s-au făcut într-un singur loc (comuna, funicular, am­bianță, etc.) - dar senzația locului ăsta, pur­tarea spectatorului prin locul asta, reacțiile eroilor filmului la acest loc, rămân un dat al reușitei filmului, ca autenticitate. Și ajung astfel la o altă problemă, la un alt aspect al scriiturii de film: localizarea acțiunii. Este inutil (aș zice „inuman”), sa scrii, de pildă următorul text: „Ana traversează sala cantinei cu platoul în mână, iese din sala de mese — prin ferestrele acesteia se zărește un tren ac­celerat trecând în goană — afară se cutre­mură de frig, privește cu speranță crestele munților, lasă platoul să-i cadă din mână...”, iar tu să vezi, pe ecran. Ana traversând sala unei cantine dintr-o bine-cunoscută întreprin­dere bucureșteană în care cei de la mese sunt în cămașă prin ferestrele cărei cantine se zărește, fugar, un Diesel-electric filmat către Tâmpa — afară se cutremura de frig, privind un lan de floarea soarelui filmat în Banat și scăpând platoul din mână, acesta cufundându-se într-un noroi reavăn... Sunt convins că un om care se hotărăște să scrie o partitură literară pentru un viitor film (am impresia că am descoperit un termen cu aceasta „parti­tură pentru un film” — fie-mi iertată lipsa de modestie! — are obligația, încă din text, a pre­ciza Locul în care își propune desfășurarea acțiunii, ambianța, mirosul acestuia unic, pentru că el există — și asta numai pentru a veni în întâmpinarea regiei, a obliga în mod creator regizorul să facă un acasă cinematografic din filmul său și nu a-I lăsa (pen­tru că se poate, pentru că e mai comod sau distribuția, sau etc.), să recreeze spa­țial-geografic, sau local, o lume creată mo­zaical, deci fără putere de convingere... Amintiți-vă pentru exemplificare extraordi­nara penetranță a unor pelicule precum: Un condamnat la moarte a evadat filmat într-o celula; Hamlet-ul lui Laurence Olivier (în cas­telul Elsinor), Incidentul (un vagon de me­trou) sau Mihai Viteazul (în acest caz o în­treagă țară!).
     Și încă, dialogul dacă există o vorbire „ca-n literatură”, sau una „ca la teatru” există și o vorbire „ca-n filme” - dar care e departe, e foarte departe de vorbirea „ca-n viață”, așa cum am crezut multă vreme și am greșit amarnic încercând să o folosesc în sce­narii. Târziu am înțeles ca vorbirea cinemato­grafică, dialogul cu alte cuvinte, obligă la o concentrare atât de puternică, trebuie să fie atât de sintetică, încât a încerca să procedezi invers adică a încerca să vorbești „ca-n filme” în viața de toate zilele, ar fi, practic, o imposibilă comunicare: ceva ca un dialog în­tre doua mitraliere surde, și, iarăși, destul de târziu am înțeles ca din moment ce eroul apare pe ecran schimonosindu-se de durere, este inutil să mai și explice, verbal, ca doare măseaua: sau că pătrunzând în sala de ședințe a întreprinderii, delegatul de la județ — pe care l-am văzut anterior și știm deci ce funcție are — să fie prezentat muncitorilor către președintele de sindicat: „Dânsul este tovarășul X, de la județ, va participa la lucră­rile noastre!”.
     Citind un bun scenariu de film (din păcate, și de neînțeles, publicațiile noastre de specia­litate omit publicarea unor scenarii cele­bre?), este imposibil să nu remarci concentrarea dialogului, redus la esențialul necesar comunicării, nereferindu-se la vreun amă­nunt. Un film văzut, și povestit apoi cu voce tare — așa cum fac puștii, în grup — acesta este, cred, modul, formulă în care se poate scrie un merituos scenariu — cu condiția ca filmul „văzut” să nu existe, ci să fie realizat abia apoi, după acel text propus, înainte de realizarea filmului Mihai Viteazul, într-o re­vista literară a apărut un fragment din scena­riul acestuia scris de redutabilul scriitor și ci­neast Titus Popovici, pe cei interesați, la rân­dul lor, a încerca să scrie pentru cinema, îi rog să recitească acest fragment al unui sce­nariu de excepție: vor înțelege mai bine ce am vrut să spun în rândurile de mai sus. Una peste alta în ceea ce privește textul, partitura cinematografică scrisă, lucrurile nu numai că pot părea complicate, dar chiar și sunt. Au existat (Cesare Zavattini, de pildă) și sunt scenariști celebrii numele lor a rămas și va rămâne ascuns în spatele principalului realizator al filmului, regizorului — și este ab­solut normat. Un scenariu, pentru un regizor (în afara faptului în care însuși el, regizorul, este și scenaristul propriului sau film - ceea ce e ideal!), reprezintă paleta pentru un pic­tor: regizorul își va așeza pe paleta asta culo­rile și le va combina precum dorința și talen­tul său: condiția însă e aceea ca paleta să re­ziste, să nu fie făcută din mucava... Esența mesajului filmului o da filmul însuși, odată ie­șit pe ecrane și mar ales așa cum a ieșit, el, însă, mesajul ăsta, chiar și „in nuce”, trebuie neapărat a fi conținut în sce­nariul cinematografic. Dar nu numai atât în Surorile de pildă, mesajul piesei lui Horia Lo­vinescu a fost păstrat în întregime, dar, deși atât Mihu cât și subsemnatul au căutat să esențializeze cinematografic dialogurile dra­maturgului, copleșiți poate de respect față de personalitatea acestuia, n-am dus lucrurile până la capăt și filmul a ieșit așa cum a ieșit.
     Onorabil, mă rog, dar hibrid. Cred că — și repet, în încheiere — a scrie un scenariu pentru un film nu înseamnă ni­mic altceva decât a povesti hârtiei albe, indife­rent pe câte pagini, un frumos film pe care I-ai văzut, care ți-a plăcut sincer, cu condiția ca acesta din urmă să nu fi existat niciodată.