REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Drama manipulării


     Obiectul reconstituirii (în accepția ei judiciară) este un incident minor: „o prostie, o tâmpenie, o întâmplare” cum o califică procurorul, adică acuzarea. Alături de el (de fapt, sub el) și ceilalți (participanți, martori) consideră povestea trecută, epuizată, închisă. Adică, fără urmări. Nimănui nu-i trebuie să zgândărească toată afacerea, din moment ce este limpede natura subiectului (de fapt a subiecților Ripu și Vuică): doi băieți simpatici, ușor teribiliști, dar altfel... pâinea lui Dumnezeu.
     Și, totuși, de undeva, de deasupra, a apărut o sarcină: se va face un film documentar (deci o înscenare) care trebuie „să iasă bine”. Scopul ei declarat: „Să vina poporul la club, să tragă concluzia!” Nu se știe însă ce concluzie, nici cine a trasat respectiva sarcină. Eate evident că nimeni din cei de față n-ar avea chef s-o execute. De fapt, nu-i înțeleg utilitatea, rostul. Și, totuși, trebuie. De ce? Nici nu se știe. Sistemul...
     Protagoniștii, deși arestați și deci constrânși sub amenințare, nu au niciun moment senzația că s-ar afla în vreun pericol: în așa-zisa lor inconștiență ei percep la adevărata proporție culpa săvârșită și, în consecință, râd. Nu le pasă nici de procuror, nici de polițai, cu atât mai puțin de profesorul alcoolic sau ceilalți chibiți (întâmplători sau nu) ai reconstituirii. Singura lor certitudine este prietenia care-i leagă. Restul? Fleacuri, se duc... în numele acestei prietenii, nu au nici o tragere de inimă să se maimuțărească pe o temă dată, căci le e rușine. Nu de cei de față, în nici un caz! Le e rușine unul față de altul și fiecăruia față de propriul cuget care și-a păstrat ingenuitatea și inocența. Fermecătorii inocenți, ar fi spus Wajda... Și, totuși, sunt obligați să-și poarte crucea, să se supună reconstituirii ordonate de sus. Ce înseamnă de fapt filmul ai cărui eroi sunt destinați a fi Vuică și Ripu? Înseamnă mult... Dedublare prin coerciție. Falsificare. Ce urmărește demersul respectiv? Culmea! Să-i facă pe oameni mai buni!! Altfel spus, un fel de jalnic catharsis pus la cale inconștient și manipulat nici odios, nici violent, ci numai prostește. „Lovește-I în gură! Apucă-l așa... dă-i!” se străduiește operatorul−amator, devenit subit și din același ordin anonim, „regizor” să-i stimuleze pe „actori”, dar asta numai după ce milițianul le expusese un fel de „poetică” personală, respectiv cum vede el arta „ca-n viață, nici prea−prea, dar nici...” Numai că băieții, adică „actorii” nu vor să se dedubleze. Nu vor să se pervertească la comandă, nici măcar sub amenințarea cu pușcăria. Ei refuză să coboare ochii în pământ, în noroi („Nu te uita la mine... uită-te în jos!” ― comandă „cineastul”), rămânând cu privirea ațintită în sus. „Dom' major, ați fost vreodată acolo sus, pe munte?” Nu este o glumă, ci o aspirație cu valoare de simbol.
     Dar, sub stare de constrângere, nu e loc pentru simboluri. Filmul! El se constituie ― perfectă aberație! ― doar într-o sarcină impusă de sistem. Concretă și atât. Trebuie terminată corespunzător, și asta repede, până nu apar oamenii ieșind de la meci. Pentru că ei, acești oameni, sunt la rândul lor sortiți manipulării, asta însă mai târziu, când filmul va fi gata și când, văzându-i pe cei doi în ipostaza lor aparent negativă, vor trebui să tragă concluzia. Una singură!
     Rușinea față de aceștia este cea care-i determină pe „protagoniști” să coopereze, cum-necum, să se ispravească odată panarama. Nu vor să dea ochii acolo, imediat, cu oamenii, căci le bănuiesc reacția. Și, atunci, ultimele ezitări sunt spulberate repede, sub impulsul scârbei, grabei, poate al plictiselii. Vuică gustă noroiul cu un fel de frenezie, purificându-se, parcă, în contactul cu el. Abia acum pare a fi prins gustul jocului căruia îi cunoaște, în fine, regula „Halelei-hap! de ce-ai dat, mă?... De ce-ai dat?” „N-a fost bine. Încă o dată!” și încă o dată... Gata. S-a terminat. Ușurați, purtătorii de sarcină își strâng lucrurile. Au făcut, cred ei, treabă bună. Filmul a ieșit cum au vrut ei, ca-n viață. Băieții și-au ispășit vina, sunt liberi ― adică lăsați în pace. Pare și firesc, dacă au fost aduși cu duba, să plece fără ea. Cum or ști și unde or vrea, nu? Treaba lor...
     O prostie... o tâmpenie... o întâmplare provocase sarcina de reconstituire. Înscenarea. Tot întâmplarea și prostia sunt cele care închid cercul, de fapt spirala ce conduce direct în tragic. „Masacrul inocenților” ― un scenariu scris de Pintilie, mult dupa Reconstituirea și încă nefăcut, deși a fost un alt masacru al altor inocenți. Dar Reconstituirea nu s-a terminat, încă. Oamenii se revarsă pe lângă Ripu și Vuică, văzându-și de drum. I-au salutat cu deferență pe ceilalți „realizatori” ai viitorului film, le-au deschis pârtie să dispară de la locul faptei. Nu le mai rămâne acum, dacă tot au prins ultimul cadru ― care nu mai e ca-n viață, ci ca-n moarte ― decât să tragă concluzia. Și o trag. Pe cine mai intereseaza că e falsă?...
 
 
(Noul Cinema nr. 3/1990)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: bogdan burileanu, cronica de film, lucian pintilie, reconstituirea

Opinii: