Avem dreptul să spunem despre filmul scris de
Nicolae Țic și regizat de Cornel Todea, „Președinta” (care ulterior a căpătat titlul
Dragostea mea călătoare), cu dovezi precise, concrete, că este unul din bunele filme românești.
Povestea nu numai că atacă, dar și propune o soluție pentru una dintre problemele civilizației actuale; filmul vorbește despre conduita complexă a omului contemporan preocupat și implicat în dinamica transformare a vieții, dar copleșit uneori de ritmurile alerte, ba chiar de propria indiferență sau lene.
Amintesc această bizară diferență între activitatea foarte serioasă, gândită și dorită de toată lumea, și între faptele contradictorii ale îndeplinirii ei practice, deoarece cineaștii noștri au priceput problema și au făcut câteva filme interesante cu privire la economia și viața, la obiceiurile și moravurile de azi, de Ia sate. În special două, legate oarecum unul de altul. Mă refer la splendiduI film al lui
Petre Sălcudeanu și
Iosif Demian,
O lacrimă de fată, și, acum, la filmuI
Dragostea mea călătoare. Primul alcătuia dezbaterea filmică în tonuri grave; din contra în filmul
Dragostea mea călătoare predomină portretizările ironice, iar problemele detectate cu acuitate sunt zugrăvite cu har comic.
În scenariul lui Nicolae Țic nu e vorba numai de a-i descoperi pe chiulangii, de a-i demasca pe cei care îi tolerează, ci e vorba de ceva simplu și enorm. E vorba de un om, de un mare om, de o frumoasă fată de 23 de ani devenită președintă de C.A.P. (
Cooperativă agricolă de producție n.n.) „cu delegație”, pentru că titularul dispăruse. Fata încalecă pe motoretă și, 16 ore din 24, merge din loc în loc, de la lăptărie la sere, de la tractoare la grajduri, de pe ogoare Ia centrul orășenesc, e prezentă peste tot, și tot timpuI. Pe cei mai mulți îi găsește stând senini; le dă ordin să meargă la muncă. Ei trebuie să se supună. Chit că, odată motoreta plecată își reiau trăncăneala, șepticul și alte asemenea ocupații. Da. Dar peste zece minute din nou motoreta își va zbârnâi goarna deșteptării. Iar delăsătorii, cu timpul, vor ști că în orice moment poate reapărea controlul. Un control care doar în acest chip vijelios, turbat (pe eroină chiar o cheamă Simina Turbatu) se poate face. Inspecțiile făcute de la centru sunt de obicei formale. Căci feluritele comisii apărute în sat concep controlul „per ansamblu”, adică văzut de sus, larg, regește, nu deșelându-se să descopere, să combată neîncetat fiecare moment ori punct de neseriozitate.
Filmul zugrăvește deci, în primul rând, entuziasmul inepuizabil al acestei fete, a cărei tinerețe este marea ei sursă de seriozitate, de tenacitate, de imunitate la oboseală și la descurajare: Este ceva frumos ca o vijelie și măreț ca un fel de „facere a lumii”. Gospodină multiplă a satului, ea se naște a doua oară când devine președintă. Căci ea se mai născuse odată, pe vremea când nimeni nu credea că acest C.A.P. va deveni, iute, fruntaș. Atunci ea își găsise omul. Era tocmai președintele acela despre care spuneam că fugise, că dispăruse. De ce? Planul lui era viteaz și el, după cum voi explica mai la vale.
Vreau însă să semnalez alt fenomen senzațional. Din momentul în care Cooperativa agricolă de producție, grație aceIui președinte, devenise fruntașă, șefilor încep să li se deschidă apetituri. Porunca lor, „de sus” și „per ansamblu”, șterpelește satului nostru fiecare nouă unitate, mai exact ― se propune ca lăptăria să nu funcționeze, se taie fondurile pentru, construirea unui magazin universal, se repartizează noile investiții în alte sate. În felul acesta, productivitatea la C.A.P.-ul spoliat se va diminua considerabil. Motiv în plus de spoliere. Ce face atunci președinta noastră, apriga Simina Turbatu? Prin controlul ei neobosit face ca producția să tune și zbârnâie, împiedicând tocmai aplicarea eronatelor ordine.
Dar președintele fugit? Care fusese planul său? Un plan opus și totuși identic cu al președintei. El conta că, după demisia lui, întreaga colectivă va ajunge la dezastru și aștepta adunarea tuturor șefilor județeni, pentru ca el să le poată demonstra de unde provine tot dezastrul. El vrea o acțiune răsunătoare, un „J'accuse”, așa cum credea el că, odinioară făcea un Titulescu.
Iată acum ironia. Planul lui e anulat de însăși ființa care îl iubește și vrea să-l ajute, de Simina Turbatu. Ea reanimă întreaga colectivă și deci face ca spectaculoasa dramă, proiectată de președinte, să nu mai aibă obiect! Îndrăgostiți și rivali, entuziaști și adversari! Toate acestea sunt de un interes omenesc savuros. Înfrumusețat de vorbirea Siminei, limbajul mereu neînduplecat, dar mereu amical, mereu plin de haz, glumeț, dar și intransigent deopotrivă. Toate dojanele ei sunt pline de duh și nostimadă, contrastând cu țelul serios, dur, niciodată lăsat neîndeplinit. Vorbele ei ar putea fi adunate într-o antologie de dialog filmic.
În contrast cu energica ei zeflmea, avem vorbirea lui, a președintelui fugit. Vorbire? Vorba vine! Căci el mai ales tace, așteptând ziua răfuielii, a rechizitoriului... Și felul lui
Constantin Diplan de a interpreta acest rol, tăcut în drum spre mult așteptata judecată... Imaginea lui are ceva de pictură liturgică, contrastând cu uraganul juvenil al Siminei. Ea, adică tânăra debutantă Angela Ioan, precum și Constantin Diplan, ei doi duc pe umerii lor toată furtuna.
