REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



“D’ora”, cu și fără apostrof


     A fost odată o codană, dintr-un ținut călcat de vaci cu ugerul plin. Presimțindu-și destinul, Dora (în acte, D’ora în titlul filmului), se zbenguia prin lanuri galbene de rapiță, ce aveau să devină imaginile preferate ale ceasurilor nostalgice de mai târziu.
Dar cum ne aflam în cruntul comunism, fetișcana nu a mai putut îndura și a acceptat chinul de a sta chircită, ore întregi, într-o dubă ce transporta mobilă și pasageri clandestini în Anglia, țara visurilor, țara prințesei inimii sale, Diana și a unei meteorolgii «de căcat». Norocul i-a surâs și, ce să vezi, a găsit cât ai clipi de lucru, unde în altă parte decât într-un hotel de lux, deși, așa cum se va vedea de la o poștă, habar nu avea să  îndrepte în direcția corectă pămătuful de șters praful de pe tablouri. Săracă lipită, atât de amărâtă încât a fost nevoită să sacrifice «cămășuța mamei» pentru a-și confecționa un tampon necesar, mă înțelegeți, în zilele delicate. Săracă, dar cinstită. Nu, însă, până într-acolo încât, din imbold patriotic, să nu fure pașapoartele clienților care, fără deosebire de naționalitate, aveau bunul obicei de a le lăsa, ciopor, la îndemâna cameristelor, de preferință într-o fructieră sau așa ceva. Documentele ajungeau fără opreliște acolo unde trebuie, drept care comunitatea românilor din Anglia se înmulțea văzând cu ochii. Trecem peste o adăstare la un WC în curte («stai că mă șterg și vin», zice eroina, în plin naturalism, à la Zola) peste un inevitabil viol, o crimă anunțată de roșul premonitoriu al hainelor, pentru a ne bucura, finalmente, de fericirea familiilor întregite și a succesului în viață al eroinei. Chiar dacă nu a apucat să o cunoască pe Diana, moartă între timp, chiar dacă nu a ajuns prințesă (nu-ți trebuie studii aprofundate pentru a-ți da seama că, în secret, după asta tânjea emigranta), până la urmă, cum-necum, nu avea să o ducă deloc rău. Nu ni se spune direct, dar deducem, fiind vorba de o autobiografie, că blonda noastră a pus ceva bănuți de o parte, cât să  adune, printre altele, de un film produs, scris, regizat și interpretat «by herself», în liniile mai sus conturate. Cinematograful amatorilor nu are, în sine, nimic rejectabil, dacă nu ține de un capriț deghizat în pasiune. Nu știu ce și câte filme a frecventat la viața ei autoarea, dar raporturile cu pagina, cu camera și cu actorii în subordine par să nu fi depășit stadiul ignoranței voioase. A invoca sinceritatea, candoarea etc, mi se pare totuna cu a căuta profunzimi psihologice în seria de odinioară a Femeilor celebre.

Cuvinte cheie: cronica de film, delia antal, d’ora, magda mihailescu

Opinii: