Au fost odată doi băieţi. Nu ştiu pe care îl chema Vasilache şi pe care-l chema Stroe, dar toată lumea le spunea Stroe şi Vasilache.
La marea poartă a filmului — pe atunci o portiţă — au bătut într-o zi. Dar cine să le răspundă? Şi au început să colinde. Li se cerea: Aveţi un scenariu? — Dacă trebuie un scenariu, să facem!
S-au apucat să scrie povestea, muzica şi textele. Subiectul l-au luat de pe stradă. Doi şomeri, Bing şi Bang, visează să fie artişti. Peripeţii, încurcături, şi hai să vă citim micul nostru Scenariu. Unii spuneau da... alţii — ar fi ceva… alţii — aşa şi aşa…dar de dat să facem film, nu ne dădea nimenea. Noi eram însă convinşi că vom face un film. N-aveam decât un capital: Stroe şi Vasilache. Şi s-a găsit totuşi cineva care să spună: “Eu fac filmul!” Conducătorul Loteriei de atunci ne-a propus sa facem o modificare care să servească Loteria. S-a găsit şi ideea. În Cişmigiu, o fată vinde şomerilor un loz, iar la sfârşitul filmului ei câştigă lozul cel mare. Biletul nu-l mai găsesc dar, ca la cinena — în final îl găsesc şi cântă vesel: “o glumă a fost totul”. Reclama era făcuta. Şi odată cu ea filmul…
Noi prevăzusem alt final, în care şomerii se trezesc pe banca din Cişmigiu şi cu amărăciune constată că totul n-a fost decât vis… dar acest final nu mergea, fiindcă distrugea reclama. Cel puţin am rămas cu filmul — o glumă a fost filmul, ce-am avut şi ce-am pierdut? O glumă a fost filmul, s-o luăm de la-nceput...
Şi aşa a început realizarea “marelui film”. Fără studio, fără actori angajaţi. Cu un aparat sonor românesc făcut de inginerul Argani, mânuit de operatorul Bertok. Actori, cu arcanul. Îi prindeam cum puteam. Natural că familiile noastre şi-au dat concursul la figuraţie. Tatăl lui Vasilache, mama mea, coana Eugenia, nevasta lui Vasilache, pe urmă actori cu roluri: Nicolae Gărdescu, în postura unui director de teatru de vară, Nora Piacentini şi Grigore Vasiliu-Birlic într-o scenă în care Vasilache făcea pe câinele sub masă ca să capete ceva de mâncare.
Scenariul se scria şi pe teren. Într-o secvenţă trebuia să primesc două palme, dar nu avea cine să mi le dea — căutam “actorul”. Cum de multe ori găseam interpreţii pe stradă, mă adresez unui domn: — Dumneavoastră nu vreţi să jucaţi într-un film? — Ba da, dar ce trebuie să fac? — Foarte simplu. Să-mi daţi două palme! — Cum să vă dau dumneavoastră palme, domnule Stroe?...
Vasilache era disperat. — Nu merge, dragă. Nu vezi că tu eşti omul care primeşte palmele dar nu găseşti clienţi ca să ţi le dea... Uite vizavi un domn la braţ cu o femeie foarte grasă. După cum o ţine de braţ trebuie să fie nevastă-sa Te duci la el, îi spui ceva să-l enervezi, el te va servi cu două palme ca-n filme!
Zis şi făcut. Motor! Mă reped la el şi-i spun “Nevasta dumitale e cea mai oribilă femeie pe care am văzut-o în viaţa mea!” Atunci el se întoarce către nevastă-sa şi-i spune “Ai văzut,Agripino? Nu ţi-am spus eu!” Şi domnul înalt se apleacă şi mă pupa. Bravo!
Mă duc la Vasilache — Bravo, ce idee grozavăl Cine se înveseleşte că te pupă unul? Publicul râde la două palme, nu la sărutări... Dumneata n-ai văzut cum e pe scenă, sau pe ecran? Se ridică cortina, o masa bogată, toţi râd, se bucură, beau, mănâncă... e bine în viaţă, dar pe ecran nu merge. Pe ecran apare masa, lumea e veselă, când deodată intră unul şi strigă: “Evacuaţi sala! Peste câteva minute Nu, nu spune! — Veţi plăti!” Toată lumea îngheaţă în sală. Aşa se câştigă atenţia spectatorilor. Asta e adevărul. Frica e un element comic. Când Bing şi Bang cântau la marginea lacului cu neuitata artistă Nora Piacentini “O glumă e iubirea”, apare soţul (N. Gărdescu) şi, speriaţi, Bing şi Bang fug cu barca pe lac.
De frică, crezi şi în minuni. Cam aşa si cu Bing şi Bang, care aud la serbarea de la Snagov de un fachir de ocazie —interpretat admirabil de către actorul Brunetti — spunând cu mare convingere: „Voi călca apa cu puterea sugestiei!” Urmăriţi de directorul localului (respectiv Gărdescu), cei doi prieteni fug cu barca şi aducându-şi aminte de fachir, iau o poziţie ca a lui şi spun “Vom călca apa prin puterea sugestiei”. Amândoi spăşesc spre lac şi... intră la apă de nu se mai văd.
Cum pe atunci nu existau cascadori, noi am fost şi cascadorii. Şi încă dacă ar fi trebuit să intrăm în apa doar odată, dar noi de câte ori săream în lac, ba rămânea afară câte un cap, ba o mână. Or hazul era să intrăm în apă cu totul. Abia a cincea oară, aruncându-ne în mijlocul lacului, am reuşit, dar probabil, din cauza adâncimii şi a vitezei, când am ieşit, eu am avut o hemoragie. Atunci Vasilache, foarte calm: — Acum putem spune şi noi că am făcut filmul ăsta cu sânge!
Există mult adevăr în gluma lui Vasilache. Luni de zile nu ne-am aşezat ca lumea la masă şi când, după ultima filmare, am plecat cu Teatrul Alhambra în turneu, ne-am dus drept în vagonul-restaurant şi, de emoţie că stăm şi noi în fine la o masă, am plâns. Stau după atâţia ani şi mă întreb de ce am plâns atunci? Poate că simţeam că vom avea succes mare, sau poate presimţeam că nu vom mai face nici un film împreună, în viitor. Fusesem amândoi la acest film scenarişti, actori, regizori, decoratori, cascadori, măturători, servitori — mă rog, tot ce se poate imagina, dar pe noi nu ne interesează decât un singur lucru: să terminăm filmul. Şi într-o zi l-am terminat...
Acum se năştea o nouă întrebare. Cine ni-l va achiziţiona? Am început să-l arătăm pe la cinematografe. Toate distribuiau filme de mare montare, cu vedete străine, vedete celebre. Nimeni nu avea curajul să programeze un film cu doi şomeri pe străzile Bucureştiului de atunci (1934-1935). Aşa că filmul stătea în cutie şi noi colindam cinematografele până când directorul cinematografului ARPA, domnul Musulis, ne face o propunere. Dacă după fiecare reprezentaţie a filmului jucaţi un scheci amândoi, eu vă prezint filmul! Am sărit imediat: “Da, s-a facut!” Când ieşim în stradă, Vasilache mă întreabă — Şi ce facem cu teatrul Alhambra, unde suntem angajaţi? —Jucăm şi acolo — Cum? Ne dă afară de la Alhambra... — Ai răbdare! Dacă nu avem succes, renunţăm le prezentarea filmului. Şi dacă avem succes, cei de la teatru vor fi fericiţi că jucăm şi la ei.
Vasilache m-a înţeles, ca întotdeauna, aşa cum îl înţelegeam şi eu. Ziua de 7 februarie 1935 a fost pentru noi ziua decisivă. Sala era plină. Noi, în sală, lumea râdea copios, dar de pe noi curgeau toate apele... Nu ştiu cum s-a aflat atât de repede, dar s-au adunat vreo trei mii de studenţi care, ca prin farmec, ne-au luat pe sus şi au pornit cu noi pe Calea Victoriei, spre sala Palatului. Unii negustori crezând că iar este vreo manifestaţie diversionistă şi li se vor sparge alte geamuri, voiau să tragă obloanele, dar văzându-i pe Stroe şi Vasilache purtaţi pe sus, ridicau obloanele şi participau la manifestaţie. În piaţa Palatului am vorbit amândoi, dar după vreo două-trei ore a venit discret un agent şi ne-a spus: “Zice dom' prefect să terminaţi, că se transformă manifestaţia în cine ştie ce aiureală…”
Am mai umblat noi ce-am mai umblat şi ne-am retras, de amintirea acelui entuziasm al tineretului a rămas. Filmul a rulat cu un succes imens, iar directorii cinematografelor nu înţelegeau cum un film sărăcăcios, filmat pe străzile Bucureştiului, cu doi şomeri, aduce atâta public...
Nu înţelegeau că tocmai autenticitatea situaţiei şi hazul de necaz pe care-l făceau Bing şi Bang erau… “punctele de atracţie”.
Iată cum spectatorii au ultimul cuvânt. Fiecare efort al nostru avea răspunsul în râsul sănătos şi în căldura pe care le provoca reprezentarea filmului Bing-Bang.
