Este titlul ce mi l-a inspirat documentarul realizat de Thomas Ciulei, Nebunia capetelor. Este vorba de anii, 12 la număr, petrecuți de Lena Constante în închisorile comuniste. O mărturie tragică, rememorată fără ură și fără părtinire, a unei distinse Doamne ce se ridică prin curaj, ― deși își mărturisește mereu teama; prin cultură ― deși nu face caz de aceasta și se exprimă cât se poate de firesc; prin forță morală ― deși este extrem de delicată; prin toate acestea ea se ridică deasupra a tot ce este meschin, tendențios sau vulgar.
O mărturie personală ce se transformă pe parcursul celor 86 de minute în mărturia absurdului vinilor inventate din criterii ideologice și interese politice dictatoriale. Nefericite țările care cad pradă unor asemenea primitivisme.
Thomas Ciulei nu uzează de artificii, el filmează simplu, cu efecte din umbre și lumini, coridoare lungi de penitenciar, detalii ambientale specifice, și nu se teme de monologul prelungit al Lenei Constante, azi octogenară, (atunci când fusese arestată avea 39 de ani). Un suflu magic se degajă din fiecare cadru, el este timbrul autorului alături de măsura și ritmul care-i caracterizează filmul (ca și pe cel precedent Gracian). Toată această dublă sinceritate a autorului și a subiectului fac ca în ciuda amintirii ororii, filmul să fie tonic. Căci așa cum spune cea care a traversat acel infern: „în pușcărie cei buni se fac mai buni și cei răi mai răi”. Ce simplă opțiune...