​Documentarul ca sursă şi resursă

     În vizor, documentarul
     Într-un număr recent, «Con­temporanul» ne propune o dezbatere despre documen­tar. O astfel de discuţie, evi­dent, e necesară. Nu zic opor­tună. Oportună a fost încă demult, dar cum zicea cineva «mai bine prea târziu». Nu-i totuşi chiar atât de deşi a trecut de nămiezi.
     Colegii noştri (respectiv Alexandru Stark) au dreptate când spun că «în lumea întreagă filmul documentar cunoaşte un reviriment cantitativ şi calitativ». Plătim abonamentul Tv, ca să ştim. Conexiuni, Călătorie în univers, Evoluţia vieţii pe pământ etc.
     Mă deosebesc de colegul meu când pri­vesc locul rezervat documentarului de ma­rele ecran. Aici el aude în primul rând ropote de aplauze ale sălilor încântate, iar eu aud nefoşnetul absenţei. Nu-i o situaţie locală, deşi asta nu mă consolează. Şi totuşi: orice caraulă care porneşte de pe meridianul din Greenwich, dă ocol pământului şi ajunge cu bine în punctul de pornire, constată că pe Terra, barometrul scurmetrajului în general şi al documentarului, cu deosebire, nu arată deloc timp frumos. Nu pentru că n-ar exista autori cu idei, cu talent, iar uneori — ce-i drept mai rar — cu geniu, ci pentru motivul prozaic, dar insurmontabil, că scurtmetrajul, documentarul, mai pe şleau spus «completarea», nu prea interesează distribuitorul. Ea, completarea, îi stinghe­reşte reţeta fiindcă suplimentul cinemato­grafic, aşa cum se ştie, este întotdeauna şi pasă-mi-te pretutindeni — gratuit.
     Să ne mirăm că unii responsabili de cine­matografe afişează în vitrină acel anunţ care sună parcă mai mult a mândrie decât a scuză «La acest film nu există completare» (adică, atenţie, veniţi la timp. Dacă nu sun­teţi punctuali o să vă pară rău. Pierdeţi nu «formarea sistemului solar», ci începutul de la idila cu miss Brazilia.)
Să ne mai mirăm că premierele, galele lungmetrajelor noastre nu sunt întovărăşite decât rar, foarte rar şi parcă dintr-o întâmpla­re decisă de horoscop, de scurtmetraje — care sunt tot ale noastre! Autorii multor filme documentare merită cu vârf şi îndesat atenţia acordată colegilor lor semnatari de lungmetraj. Asta se ştie! Totuşi decât să ne pierdem vremea, mirându-ne, mai bine să luăm act de un mic eveniment: studioul Sahia a hotărât să iasă din cunoscuta lui asceză publicitară şi la anumlte intervaluri, nu prea largi, să arate criticii de specialitate productele reunite ale colaboratorilor săi.
     O idee bună, o idee, cred eu, folositoare pentru că dacă pentru dumneavoastră este practic imposibil să prindeţi nu toate, dar, nici măcar majoritatea acestor filme risipite pe o geografie cinematografică prea largă, dacă uneori nu le puteţi vedea din varii motive, este util să ştiţi că există.
     Câteva exemple
     Documentarul care mi s-a înşurubat cel mai adânc în memorie (vorbesc de ultimul lot) este Liniştea picturii. Acest titlu poate nu vă spune mare lucru. El aparţine totuşi lui Mirel Ilieşiu, talent hipersensibil, suflet răvăşit, meseriaş impecabil.
     Marea specialitate a lui Ilieşiu este să-şi bată cuiul în capul propriu, în ritm de fugă. Capetele semenilor nu sunt nici ele cruţate. Frica lui cea mare pare a fi sordida linişte a acceptării unei vieţi fără tel. Nepăsarea îl face să sufere. Obtuzitatea îl zdrobeşte. Îl exaltă lumina, bunătatea, curăţenia, ideea — de exemplu — că undeva, într-o comună îndepărtată, din judeţul Timiş, un tânăr «bolnav cu inima» (aşa zice el) îşi găseşte calea de a supravieţui «făcând ceva». Deve­nind un cronicar cu penelul, Ilieşiu pare fascinat de prezenţa acestui om care s-a hotărât să trăiască (la propriu) pentru ca să treacă pe pânză viaţa satului său, a consătenilor, a anotimpurilor aşa cum se văd ele la Ghilad, anotimpurile omului şi anotimpurile naturii, copii la scăldat, obiceiuri rurale, berze în vârful stâlpilor de înaltă tensiune şi pomi, mulţi pomi în poziţie de drepţi, imense livezi cu pomi-sorcove, pomi-soldaţi, pomi care umplu pământul până la orizont şi, dincolo de el, satul apărându-ne astfel ca un continent ai jerbelor cu mere, cu pere, cu păsări, păsări ale paradisului, desigur, şi cu codrii de floarea soarelui, căci la Viorel Cristea lanurile de floarea-soarelui se transformă în păduri şi pădurile în codri şi floarea soarelui creşte mai înaltă decât stejarul, devine un arbore gigant, milenar, un fel de sequoia, contemplând din vremuri imemoriale roata istoriei şi rotirea genera­ţiilor, copiii la scăldat, ţăranii la muncile câmpului, câmpurile mustind de căpşuni, de pepeni, câmpurile privind ciorile care zboară negre, ca nişte avioane în picaj; dar din partea opusă vin cocorii, vin în săgeată, vin gătiţi ca soldaţii care schimbă garda la Buckingham-Palace.
     Ceea ce a realizat Mirel Ilieşiu în acest film (în colaborare cu Doru Segal, semna­tarul superbei imagini, cu Elisabeta Dra­gomir — un excelent montaj — cu Teodor Matache — un aranjament muzical perfect integrat şi potenţând sugestia), ceea ce a tăcut Ilieşiu, zic, nu este numai o emoţio­nantă monografie a unui pictor aşa-zis «naiv». Ceea ce n-ar fi deloc puţin. Artistul Viorel reproduce şi inventează în egală măsură. Lumea sa are, într-adevăr, un aer mirific. Miracolul cel mai greu de crezut e acela că existăm. Acel evrika!, acel «am găsit» pe care-I rosteşte orice artist, la Viorel Cristea vrea să însemne: Evrika! Suntem vii sau pur şi simplu: suntem. Suntem copii, suntem flori, suntem cununi de sânziene, suntem acel El, suntem acea Ea, pe care pictorul îi aşază în mijlocul marelui său tablou — tabloul vieţii lui.
     Dominantă e senzaţia de ingenuitate. Mai mult: de puritate. Nu-i o puritate senină. Printre acordurile muzicii clasice şi pre­-clasice, se strecoară reţinut, discret, geamătul unei drame omeneşti cu atât mai puternice cu cât omul care o trăieşte încearcă s-o ascundă, s-o ocolească, nu vorbeşte de ea decât în trecere. Fără ca protagonistul s-o spună şi fără ca cineastul s-o numească, înţelegem cu toţii că această patetică operă a unui pictor naiv şi cardiopat s-a născut în singurătate şi s-a hrănit cu singurătate. «Cu toate că ei nu mă înţeleg şi râd de mine, eu îi iubesc...» zice în treacăt pictorul vorbind de consăteni. Cineastul, cum spuneam, nu insistă, dar sugerează un climat interior. Pentru că, în final, dar nu prin happy-end, descoperi că neînţelesul nu-i neînţeles şi singuraticul este de fapt proprietarul unei imense bucu­rii: bucuria prieteniei, o prietenie bărbă­tească fără oscilaţii. Ea se numeşte Lelu. Lelu e şofer pe autocamion şi îi plac mult tablourile lui Viorel Cristea. El, Lelu, este pentru pictor marele său judecător, marele său confident, este Mecena — un mecena fără fonduri, dar bogăţiile sentimentale raportează în cazul de faţă mai bine. Cel mai frumos moment din film: secvenţa în care pictorul declară că îi este atât de recunoscător prietenului său — fără de care aceste tablouri n-ar fi existat —încât l-a rugat să-şi pună semnătura alături de a lui. Prietenul a cedat şi a semnat. Aparatul prinde în prim plan cele două semnături. Pe ecran poţi citi: Viorel şi Lelu. Două pseudonime moderne pentru Castor şi Pollux. Ajungând aici, documentarul despre pictură se trans­formă într-un poem la care Mozart şi Haen­del şi Vivaldi şi Bach îşi dau contribuţia ca convingă şi pe Viorel Cristea şi pe noi — şi reuşesc! — că singurătatea nu-i o boală nimicitoare, atâta vreme cât în lume mai există o sămânţă de dragoste frătească.
     Acea dragoste nu este contrariul urii, ci contrariul indiferenţei, duşmana de moarte a lui Mirel Ilieşiu.
     Omul la cinci ani de Paula şi Doru Segal. Nici acest titlu nu va spune poate prea mult, dar cele zece minute petrecute în faţa unor omuleţi care trec prin aşa-numita epocă a lui nu, sunt încântătoare. Epoca aceasta e plină de voci peltice care zic nu; nu, mie nu-mi place să pun masa! nu, mie nu-mi place (auziţi ce nu-i place?) mie nu-mi place, zice ghemotocul, mie nu-mi place «activitatea matematică». Din epoca lui «nu» omuleţii trec în epoca lui «de ce?» care la rândul ei se varsă, bineînţeles, într-o altă epocă, epoca parodiilor originale. O pişcoace cât un degetar o imită — o, câtă  fantezie, ce aplomb...pe Margareta Pâslaru, iar apoi, în final, copiii, copii de la grădiniţa unde s-a filmat, spun povestea acestui film făcut cu ei; spun ce-au înţeles ei din vân­zoleală, comentează, concluzionează. Ascultaţi-i, priviţi-i şi şi pe autori de ce spun cu atâta foc, cu atâta haz (şi nu-i vina lor: cu atât talent) că la 5 ani personali­tatea umană e deja formată. E deja aptă să exemplifice cele peste 400 de definiţii care se dau în general inteligenţei. Autorii ne asigură că aceasta ar fi cifra şi pe asemeni autori e imposibil să nu-i crezi.
     Ar mai putea să fie util să ştiti că exista Dulce mamă, scurtmetraj semnat de Ada Pistiner. Pe cine­astă am întâlnit-o recent la Costineşti, cu un admirabil documentar: Aritmetică rea­listă la Seini. Titlul nu-i prea fericit (Sa­hia nu stă formidabil cu titlurile), dar el e destul de exact, căci aterizând în acel sat, artista îşi propune să numere, să adune şi să scadă; să vadă câţi au plecat şi câţi au rămas acasă, pe tarla. Convorbirea cu vicepreşedintele este un foarte dibaci con­trapunct pentru imaginea unui sat modern, în care s-a construit mult; fostele tărăncuţe cu bujori în obrăjiori merg acum în blugi pe biciclete şi visează să se facă manechine la Baia-Mare. În vremea tinereţii lor mamele bătătoriseră pământul ăsta desculţe, dar acum fetele lor vin pe tarla cu sandale cu toc de-un stânjen şi tălpi cvadruple. Orice subiect, oricât de avid, înfloreşte când Ada Pistiner îI ia în brate — şi-acum păstrez pe retină imaginea din final: un deget gros care apasă tăblia biroului şi vocea vicelui care o întăreşte cu năduf spunând că acum toţi, la Seini, vor să facă treaba apăsând pe buton. Dulce mamă e un film de comandă. Comanda unei maternităţi — a unui spital, a unui minister care, printre altele, e pre­ocupat să înveţe femeile să nască în cu­noştinţă de cauză, adică în linişte şi bucurie (consultantul filmului e, de-altfel, cunoscutul specialist profesorul Panait Sîrbu). Cine crede că un aşa-zis film de comandă e un aşa-zis film de serviciu se va freca la ochi privind cum coboară limbile de foc peste «sfatul medicului». Vasăzică poezia se poate face nu numai cu stele, ci şi cu poponeţe de prunci.
     În motive poligrafice cobor bariera aici. Dincolo de această bariera se află hărnicia unui studiou care tinde să transforme modestia în penitenţă. Hărnicia vine uneori de la har (harul lui Slavomir Popovici, dintotdeauna, deci şi din Opreşte-te, trecătorule). Filmele iscălite de acest ciudat bard — cu camera — vin parcă spre noi dintr-un arhaic şi măreţ ev. Un vânt de tragedie greacă bate peste opera acestui mare artist care ne priveşte mereu mustrător şi din când în când ironic. Să nu-i împletim cununite de lauri, fiindcă n-o să şi le pună pe frunte şi teamă mi-e că n-o să le folosească nici măcar ca frunze (de dafin la peşte marinat). Este adevărat, sunt cazuri când hărnicia nu ajunge. Când ea e contra-carată de texte scrise cu mâna stângă şi rostite de un tribun prea zelos sau de un dascăl la clase prea mici. Uneori din aceste texte aflăm «că omul şi pomul sunt o entitate» sau că avem de-a face cu «o tradiţie la nivel de vârf». Adeseori crainicul ne spune cu vorbe ce vedem cu ochii (jena de pleonasme cinematografice pare încă nenăscută); alteori descinderile în realitate dau senzaţia că au fost anunţate cu mult înainte, că realitatea s-a pregătit îndelung în vederea primirii cineaştilor, şi-a aranjat casa ca la muzeu, a luat măsuri ca totul să fie cât se poate de colorat. S-a sulemenit cam mult. Nici aranjamentele muzicale nu par întotdeauna prea inspirate.
     Atâta vreme cât există documentare ca cele pomenite mai sus (pagina asta e prea îngustă ca să încapă în a şi altele, poate la fel de merituoase), documentarul rămâne pentru cinematografia noastră şi o sursă şi o resursă. Sursă de adevăr, resursă de talent.
     Cel mai bine ar fi să le folosim pe amândouă ceva mai curajos.
     Cel mai rău ar fi să uităm că ele totuşi există.