Doar cu buletinul… nu ajungi nicăieri!

     Nu vreau să scriu o cronică despre recentul film al colegului meu, regizorul Şerban Marinescu, Doar cu buletinul la Paris. Mai degrabă aş scrie despre o generaţie şi despre un regizor care a ales „singurătatea alergătorului de cursă lungă”, fiindcă el a realizat primul că nu are alături o generaţie. După 1980 ar fi fost posibilă o generaţie care trebuia să vină firesc după regizorii aparţinând generaţiei 70, nume de referinţă precum Dan Piţa, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea. N-a fost să fie! Politica vremurilor şi politica unora dintre aceşti cineaşti a stopat această posibilă generaţie, din care doar unul singur a reuşit să realizeze un film de lung metraj.
          Debutul lui Şerban în 1984 cu Moara lui Călifar a însemnat în epocă un eveniment. Era o tentativă de realism magic, aproape absentă în filmul românesc. A urmat Domnişoara Aurica, Cei ce plătesc cu viaţa, filme importante, cu dramaturgie solidă, cu personaje bine conturate, cu un stil sobru, iar Şerban propunea de fiecare dată nu doar un film – poveste, ci şi un film – spectacol. Îmi amintesc că ne uitam cu uimire (nu era invidie, era doar uimire) la decorul filmului Domnişoara Aurica, o mahala întreagă pe unde mai trecea şi un tramvai. Ca să nu mai spun că în acel film Marga Barbu a făcut poate cel mai important rol din cariera sa.
          Au venit anii 90 şi din nou am fi putut avea un val cinematografic. De data asta existau şi filme: Rămânerea, E pericoloso sporgersi, Polul Sud, Înnebunesc şi-mi pare rău, Vară scurtă, Timpul liber. Valul s-a stins repede şi doar doi cineaşti au continuat să facă film. E mult mai greu să faci film când nu ai stimulul unei generaţii. Cei doi care au continuat au fost Şerban Marinescu şi Nae Caranfil.
          Şerban propunea în 1993 un film independent şi câştiga un pariu pe care unii îl socoteau imposibil, ecranizarea marelui roman Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda, cu actorul devenit fetiş pentru Şerban, Ştefan Iordache. În afară de Moromeţii lui Stere Gulea şi de Cel mai iubit dintre pământeni al lui Şerban Marinescu, marele prozator nu a avut prea mult noroc cu cinematografia, Marele singuratic, realizat de Iulian Mihu, fiind mai degrabă un eseu în maniera tipică a cineastului care a dat filmului românesc Viaţa nu iartă, Felix şi Otilia, Lumina palidă a durerii şi Flăcăul cu o singură bretea.
După 2000 apar tendinţe estetice, apare o nouă generaţie de cineaşti, filmul românesc renaşte, se obţin premii importante la marile festivaluri ale lumii.
Şerban Marinescu îşi continuă demersul lui cinematografic şi treptat filmele sale abordează actualitatea şi, mai ales „un punct de vedere” (Magnatul, Ticăloşii). Pe regizor începe să-l intereseze nu cum spune, ci ce spune!
În recentul film Doar cu buletinul la Paris discursul regizoral aproape că se transformă în strigăt, acest discurs nu mai menajează pe nimeni, unele personaje trăiesc în absurd, minciuna este peste tot, pe stradă, în apartamente, la televiziune. Nu mai poţi avea încredere în nimeni. Cum să ai încredere într-un copil al străzii care iniţial îţi dă ultimul lui ban, după care, ajungând în apartamentul tău, îţi fură toată agoniseala cu care tu speri să mergi la Paris, aşa cum se întâmplă cu profesorul de franceză, interpretat de Mircea Diaconu. Când l-am văzut pe acest mare actor într-un apartament meschin, sălăşluind printre teancuri de cărţi, m-am gândit la un film al lui Istvan Szabo, Dragă Emma, dulce Bobe, laureat la Festivalul de la Berlin, în care tranziţia distrugea două destine: două profesoare de limbă rusă care nu mai aveau niciun rost. Una se va sinucide (Bobe), iar cealaltă va ajunge să vândă ziare în gară. Înainte să i se pună ziarele în braţe Emmei i se face un instructaj: „să strigi cât poţi de tare şi să le vinzi pe toate, altfel nu primeşti nimic”. Şi filmul se termină cu strigătul ei într-o gară aproape pustie, personajul privind în ecran şi strigând de fapt la noi spectatorii. Aşa cum face şi Mircea Diaconu, inutilul profesor de franceză (fiindcă acum este la modă, nu-i aşa, limba engleză), care ne povesteşte despre existenţa lui ca dascăl şi despre compromisurile pe care le-a făcut ca să ajungă la Paris. Şi sigur el nu va ajunge acolo niciodată.
     În dramaturgia propusă de Şerban Marinescu şi de Denis Dinulescu este un amestec de Băieşu şi Mazilu, iar unele scene devin de-a dreptul absurde. Nu este vorba de absurdul ionescian (Eugen Ionesco spunea odată că practică absurdul cu logică!) este absurdul lui Urmuz de-a dreptul şi când spun asta mă refer la scena de la poliţie. Aşa cum la fel de absurdă este interpretarea gestului profesorului despre care se crede că, ajungând pe bloc, poate va avea şi o tentativă de sinucidere. Şi vine presa buluc. Şi mai vine şi un senator. Şi se adună oamenii hămesiţi de senzaţional.
Aproape nicio lumină în acest film. Cartierele rămân în beznă la propriu, iar oamenii rămân în beznă la figurat. Pe aleea din faţa blocului se plimbă revoluţionarul interpretat de Dorel Vişan care-şi spune odiseea existenţei sale, care vorbeşte despre Revoluţie, despre aspiraţie şi despre propria-i deziluzie. Alături de el, un om care tace (Nicolae Urs). Aşa cum, cred eu, vor tăcea şi spectatorii după vizionarea acestui film. Profesorul de franceză după ce-a fost jefuit va pune în borcan în fiecare zi bani ca să strângă suma necesară să ajungă la Paris. Noi ştim că el nu va ajunge niciodată, dar ne emoţionează încăpăţânarea lui sinonimă cu cea a tipografului din Cei ce plătesc cu viaţa, interpretat de Valentin Uritescu, care mergea zilnic pe jos fără să ia tramvaiul, economisind câte un leu în fiecare zi şi făcând socoteala că, după zeci de ani, fata lui va avea o zestre. Mi s-a întâmplat o dată să primesc un dar de la actriţa Anca Szonyi, care mi-a adus o conservă. Pe conservă erau imagini din Paris, şi scria „L’air de Paris”. Şi mi-a spus: „deschizi conserva foarte aproape de gură şi respiri tot aerul care e în ea, fiindcă este aer de Paris.”
Conserva costa 2 euro. Senzaţia de atunci este identică cu senzaţia pe care am avut-o acum vizionând filmul lui Şerban Marinescu. Poţi să respiri aerul fiindcă doar cu buletinul nu ajungi nicăieri! Şerban continuă să alerge într-un maraton imaginar şi mulţi din generaţia lui stau pe margine şi-l urmăresc. Unii îl urmăresc cu invidie. Eu îl urmăresc cu bucurie!