REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Divorț... din dragoste


     Excelentă ideea inițială din care rezultă acest film! Și anume aceea de a evidenția o parte dintre componentele monstruosului mecanism până nu de mult deghizat sub pseudonimul „pentru binele și fericirea omului”.
     Curajul despre care s-ar fi putut vorbi, la modul admirativ, acum câțiva ani, față de o asemenea tentativă (fie ea și neconcretizată), cedează astăzi locul răspunderii morale pe care o poartă, firesc, oricine se încumetă să reconstituie trecutul deloc îndepărtat. Altfel spus, a sosit momentul adevărului, în sensul de a afirma pe față ceea ce stătea bine ascuns în spatele oportunismului conjunctural, așa cum recunoaște — cinic și glumeț — unul dintre personajele acid incriminate de către autori.
     Aceștia au pornit de la o situație de „fapt divers” — echilibristica legală pe care doi tineri căsătoriți sunt obligați să o improvizeze, în încercarea disperată de a-și păstra propria intimitate — escaladând paradoxul până când acesta degenerează în contradicție, anormalitate și chiar aberație.
    Apartamentul cumpărat după dureroase și umilitoare sacrificii, extinse asupra mai multor generații, nu înseamnă deloc refugiul dorit, în fața colectivismului gregar. Dimpotrivă, scopul, odată împlinit (în aparență), se va întoarce împotriva tinerei familii de intelectuali, pe care o va nimici în cele din urmă, cu sprijinul neprecupețit al legilor, „organelor” și celorlalte pârghii bine unse ale abjecției sociale atotcuprinzătoare.
     Sunt prezente în acest angrenaj, parcă scăpat de sub control, dar în fond foarte bine pus la punct, toate „deliciile” cotidiene — de la intriga măruntă și delațiunea fără scrupule, până la impostura cu pretenții, ipocrizia grosieră, tembelismul veleitar și nerușinarea cea fără de margini.
     Îmbrânciți prin forța împrejurărilor într-un joc al mistificării progresive, „purii” ajung să-și piardă inocența devenind, la rândul lor, simptome ale aceleiași maladii sociale multilateral dezvoltate.
     Efortul celor doi de a se sprijini pe niște repere stabile (onoare, prietenie, bun-simț) se dovedește zadarnic, căci valorile respective sunt, la rândul lor, grav alterate. Sondarea diverselor medii implicate în derularea periplului (justiția, familia, ordinea publică) nu face decât să evalueze stadiul avansat de pervertire morală și degradare civică al tuturor componentelor sociale.
     Procedeul permite realizatorilor o relevare caustică, pe alocuri plină de vervă, a contaminăril colective. Comicul inițial se amplifică, „evoluând” spre grotesc și explodând literalmente în absurd.
     Rechizitoriul năvalnic, scăpat de sub orice constrângere și, tocmai de aceea, absolut sincer pe care personajul principal îl face acestei lumi ajunsă în stadiul descompunerii ireversibile constituie, fără îndoială, un „vârf” al demersului întreprins și e păcat că autorii nu s-au oprit cu demonstrația (credibilă) aici, simțind nevoia să accentueze concluzia. Acesta nu face decât să adauge filmului un al doilea final, previzibil și, tocmai de aceea, superfluu.
     Este, de altfel, reproșul principal ce s-ar putea aduce Divorțului... — lipsa de măsură fiind cea care, pe alocuri, minează însăși autenticitatea întregii alcătuiri.
     Probabil din dorința unei depline accesibilități în rândul publicului larg, cei doi scenariști au simțit nevoia să detalieze excesiv fiecare segment al acțiunii, preferând stridențele „de efect” unor sugestii care, fără îndoială, ar fi conferit strădaniei lor un necesar surplus de subtilitate. Sprijinindu-se mai mult decât ar fi fost nevoie pe unele clișee (nemernicia medicului, cretinismul funcționarului public, versatilitatea avocatului etc.) sau repetiții (discuțiile intelectualiste, confuziile aprodului de la tribunal în pronunțarea numelor), acțiunea ajunge să treneze tocmai atunci când s-ar fi simțit nevoia accelerării ei.
     Departe de a remonta handicapul, maniera regizorală extinde acest neajuns la nivelul interpretării actoricești, plasată deseori sub semnul vodevilului scenic.
     Căci, dacă Horațiu Mălăele se depășește pe sine în primul rând datorită talentului de excepție cu care l-a înzestrat natura, dar și pentru că a știut să renunțe la efectele facile ce fac deliciul unui anumit public, iar Coca Bloos și Ruxandra Sireteanu oferă adevărate recitaluri de virtuozitate prin interpretări bine temperate și extrem de fin nuanțate, nu același lucru se poate spune despre cea mai mare parte a distribuției. Exceptând profesionalismul impecabil al Dorinei Lazăr (altfel, cam fără partitură — păcat!) și al lui Gheorghe Dinică (ce se dovedește în stare să scoată la liman chiar și un rol de serviciu), osârdia vizibilă a Emiliei Popescu de a acoperi complexitatea personajului reușește numai în parte și anume, atunci cînd actriței nu i se solicită să redea trăirile extreme entuziasm/ disperare, scoțând-o din nota sa personală și împingând-o spre o zonă de nesiguranță pentru ea. Ca să nu mai vorbim de accentele groase, mult peste limita caricaturalului, ce dăunează în mod evident prestațiilor lui Alexandru Bindea, Aristide Teică, Magda Catone, Petre Lupu, Cornelia Zorlescu și chiar lon Haiduc, ce trimit cu gândul la stilul interpretativ al anilor '60 când, ce-i drept, înregistrau mari succese filme ca Vacanța la mare sau celebrele B.D.-uri.
     De altfel, grupului de prieteni („spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești”, ne învață înțelepciunea strămoșească!) i se rezervă un loc „privilegiat” în economia dramaturgiei, aluziile la adresa anumitor personaje reale din protipendada culturală bucureșteană nefiind deloc puține și nici prea voalate.
     Dincolo de caracterul excesiv îngroșat al (auto?)portretului de grup, insistența cu care acesta este readus în prim-plan ajunge mai curând să agaseze, decât să amuze. Combustibilul comic pare a fi fost raționalizat...
     Oricum, Divorț... din dragoste rămâne o tentativă salutară de a privi cu alți ochi, de a înțelege și condamna nu doar un caz, ci un întreg fenomen pe care unii dintre spectatori au avut nefericirea să-I trăiască pe propria lor piele. Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaștem câtă dreptate a avut „fratele Marx”, constatând că omenirea (de fapt, „o anumită parte” a ei) se desparte de propriul trecut râzând. Că totul ar fi de plâns... asta-i deja altă poveste, mai mult sau mai puțin „dialectică”.
 
 
(Noul Cinema nr. 5/1992)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei blaier, bogdan burileanu, cronica de film, divort din dragoste

Opinii: