​Dincolo de mască

     Interpreți și roluri
     Acolo, în Dreptate în lanțuri, Claudiu Ble­onț și Petre Nicolae purtau hainele de căpă­tat, aruncate pe ei la întâmplare, străine, hai­nele-însemn ale celor care aveau să aleagă, împleticindu-se, sinuciderea și delațiunea, ca pe două destine potrivnice. Aici, în Pas în doi, aceiași actori își livrează personajele și prin intermediul costumului-mască, la care apelează cu intermitențe, ca într-un joc de-a-v-ați ascunselea, de amânare a întâlnirii cu propria identitate. Mihai (Claudiu Bleonț), băiatul fragil și nehotărât, este „trădat”, în în­treaga sa vulnerabilitate de albul costumului de sabreur. Bleonț (ar folosi la ceva să ne tot mirăm de infinitele sale resurse?) plutește pe suprafața extrem de alunecoasa a „de ce-urilor” ce închid în ele totul, de la curiozitate la disperare, de la nevoia de certitudine la cea de refugiu. Priviți-l  cu ce ochi febrili întreabă: „ți-e frică de singurătate?” și cu cât prefăcut, zeflemitor interes vrea să știe rostul unui păhărel de argint din casa prezumtivului socru. Eroul este mereu aici și în altă parte, performanța dedublării interpretului mergând până la a avea, parcă, două chipuri diferite în întâlnirile cu cele două partenere.
     În costumul său sclipicios, mătăsos, de bo­xer în ceasurile libere, personajul lui Petre Nicolae vine și el către noi purtând un văl ce se cere înlăturat, caci bolovănosul Ghiță, cel care tot mârâie, tună și fulgeră, care — spre deosebire de Mihai — pare că știe totul, cum se face curte unei fete („pe astea trebuie să le răsfeți...”), cum stau lucrurile cu sportul („ai dracului, știți voi ce este boxul!”...), eta­pele unui menaj („v-ați luat mobilă, aragaz?”) este, în fond, stângaci și timid. Momentele sale de curaj se consumă pe ascuns, sub duș când, ca într-un fel de comică autopedepsire, apa este lăsată să curgă peste haine, inclusiv peste cele de sărbătoare. Cu înfățișarea sa dură, colțuroasă, Petre Nicolae putea fi ușor clasificat într-o căsuță din tabelul speciilor cinematografice. Șansa de a lucra cu Dan Pița, mai înainte cu Ioan Cărmăzan în Lișca, i-a înlesnit, încă de la început de carieră, cul­tivarea unui filon fantezist al jocului.
     Din Lișca o știm și pe Ecaterina Nazare, actriță oarecum stranie, aducând cu ea făgă­duința unui cer ce stă să se însenineze, exce­lentă interpretă a demnității și a forței ce pot sălășlui într-o ființă atât de gingașă. Credibilă în renunțări, în oroarea de compromis ca și în speranțele luate de la capăt, Maria ei are energie, suflet și înțelepciune pentru toți ceilalți.
O prezență — Anda Onesa, fata cu mister drămuit, cu o putere de așteptare măsurată și ea, o eroină-cutie de rezonanța pentru neli­niștea altora.