Cronica muzicii de film
Am avut plăcerea să descopăr pe genericul filmului
Povestea călătoriilor numele compozitorului Alfred Schnitke, personaj reputat în lumea cinematografiei sovietice. Îmi fusese recomandat cu căIdură, cu câţiva ani în urma, de un inginer de sunet de la „Mosfilm” ca unul din cei mai talentaţi şi profesionişti creatori de muzica de film, acest gen care şi-a făcut rapid propria elita. Și iată primul contact cu compozitorul, într-o partitură pentru care cuvântul „profesionalism” se impune ca dominantă a caracterizării. De asemenea, rubrica noastră abordează pentru prima dată muzica unui film pentru copii, categorie tematica ce-şi cere drepturile speciale în problema atmosferei sonore, raportată necesar la universul respectivei vârste. Sigur,
Povestea călătoriilor este nu mai puţin un film pentru adulţi prin extensia şi frumuseţea mesajului, mai ales pentru adulţii care n-au uitat să găsească colțişorul din suflet unde a rămas copilul, dar şi pentru adulţii doritori să admire o realizare cinematografica în care performanţa pare să se ceară cu atât mai mult cu cât se îndreaptă, totuşi, către copii. Muzica lui Alfred Schnitke este capabilă să formeze pe micii spectatori, pentru că este întotdeauna „de acolo”, din lumea unde se petrece povestea şi este de asemenea capabilă să provoace admiraţia adultului nu printr-un exces de originalitate, ci prin exacta măsură a adecvării. Și prin continuarea unei fertile tradiţii care nu se dezminte nici de data aceasta.
Un film-basm, un film cu multă capacitate de vrajă, cere automat o calitate esenţială a muzicii sale: aceea de a fi melodioasă, şi în acest domeniu, Schnitke nu duce lipsă de inspirație: ba chiar mai mult, melodiile sale, întotdeauna atractive, armonioase şi fireşti ar putea fi şi clasificate, să zicem, după tematică şi tipologie, dacă această clasificare n-ar deveni prea arida pentru rubrica noastră. Și totuşi, exuberanţa melodiilor legate de bucuria populară (scena de la început, sărbătorirea sosirii iernii şi scena ospățului din satul cel îmbelşugat) se impune imediat. De asemenea, necesara melodie apoteotică de final (aici cerințele genului primează) nu este atât de previzibilă cum se întâmpla de obicei. O aură de delicateţe şi noblețe este creată prin muzica atât în jurul personajului Martei, cât și al lui Orlando. Ei sunt desigur cavalerii cei fără de prihană ai binelui şi o mare parte din generozitatea şi suflul muzicii acestui film datorează caracterizării lor.
Pastrând o constantă tendinţa de „clasicitate” (în sensul general al cuvântului) al limbajului muzical, Alfred Schnitke nu se ferește însă să recurgă şi la efecte de tip electronic sau la momente în care se poate găsi şi influenţa muzicii rock („bacchanala” din castelul Iui May), sonorităţi ce sunt însă transformate și nu citate direct, realizând astfel de fapt o unitate stilistică a partiturii peliculei. Unitate ce se împlineşte şi cu armonia generală a coloanei sonore, semnata de
Andrei Papp, din parte română şi Jorj Rabinovici din partea sovietică. Muzica este integrată constant şi omogen fluxului firesc al desfăşurării cinematografice, fără intenţia unui exces de personalitate şi totuşi fiecare beneficiază de câte o „găseIniţă” muzicală, cum ar fi sonorităţile arhaice şi barbare ale muzicii din cârciumă unde poposesc cei doi pribegi, înainte de a fi pe nedrept judecaţi. Muzica nu mai puţin discretă creând o atmosferă de vrajă malefică. De data aceasta, cu un rol care pentru spectator devine rău prevestitor.
Dar dominanta sufletească a muzicii acestui film rămâne exuberantă, cu caldură şi farmec incontestabil. Și nu, în ultimul rând, exploatarea foarte măiastră a culorii orchestrale şi virtuozitatea interpretării. Dar, desigur atunci când posezi o Orchestra de Stat a Cinematografiei şi încă dirijată de binecunoscutul Mark Ermler, lucrurile pornesc de la cu totul alte premise...
