Cinematograful românesc nu s-a născut de ieri de azi, sau, aşa cum le-ar plăcea unora să creadă — doar după anul 2000. E adevărat că abia în ultimii ani el şi-a aflat recunoaşterea internaţională după care tânjea de multă vreme, şi asta se datorează unor tineri cineaşti, aşa-zisa generaţie aşteptată.
Dar cinematograful românesc datează în embrion de peste un secol şi ca industrie de peste o jumătate de secol, iar istoria lui adună o serie de titluri care, la vremea lor, nu ne-au făcut de ruşine şi nenumărate personalităţi care s-au dedicat acestei arte, fiecare după putinţele şi talentul său. Nu le putem uita, nu le putem da la coş. Unii dintre cineaştii generaţiilor vârstnice consideră că mai au încă ceva de spus şi puterea să o facă.
Logodnicii din America adună pe genericul său nume de prestigiu ale cinematografului anterior momentului 1989.
Canavaua dramaturgică aparţine Evei Sîrbu, unul dintre condeiele cele mai inspirate din critica de film a anilor ’60-’80, autoare a numeroase scenarii şi comentarii de film documentar. Anterioara sa contribuţie scenaristică la un lungmetraj de ficţiune datează din 1981 şi se numeşte Angela merge mai departe, un film aplaudat pentru omenescul lui, pentru firescul relaţiilor dintre personaje şi mai ales pentru portretul complex şi suculent al eroinei din titlu, o soferiţă de taxi de toată isprava. În Logodnicii din America, Eva Sîrbu imaginează reîntâlnirea dintre trei oameni, după 18 ani şi o revoluţie. Ei sunt un bărbat, fost pilot, şi două femei, foste stewardese. Cândva i-a legat un complicat amestec de dragoste, prietenie, trădare şi minciună. Duplicitatea (atât de des întâlnită în societatea românească dinainte de 1989, adesea ca soluţie obligatorie pentru supravieţuire) a funcţionat în cazul eroilor acestui film atât pe plan sentimental (pilotul a întreţinut relaţii amoroase cu ambele femei pe atunci prietene la toartă şi le-a lăsat pe amândouă însărcinate cam în acelaşi timp), cât şi pe plan social/politic, meseria celor trei obligându-i la strânse contacte cu securitatea. Scurta reîntâlnire peste ani, care este subiectul filmului, este dificilă pentru că adevărurile nespuse ies la iveală.
Nicolae Mărgineanu este unul dintre cineaştii generaţiei ’70 care a reuşit să lucreze asiduu şi după ’89, fie ca producător la studioul său AgerFilm (axat în principal pe dublaje), fie ca regizor. În această ultimă ipostază, în condiţiile libertăţii de exprimare, opţiunea sa se îndreaptă clar spre subiecte cu textură politică care dezvăluie realităţi tabu în cinematograful socialist. Probabil că asta l-a şi atras la scenariul Evei Sîrbu la care a mai adăugat unele accente (în opinia scenaristei, supărătoare).
Rezultatul e un film cu o propunere interesantă viciată de sâmburele telenovelistic al acţiunii, de neîmpliniri actoriceşti şi de un discurs regizoral obosit.
Cuvinte cheie: cristina corciovescu, cronica de film, eva sirbu, logodnicii din america, nicolae margineanu