​Dimensiunile unei epopei milenare

     Plecarea Vlaşinilor, realizat de Casa de filme 5, pe baza scenariului loanei Postelnicu şi al lui Mircea Drăgan, în regia acestuia din urmă, este un film deosebit. Subiectul este simplu, inspirat dintr-o permanenţă social-e­conomică a societăţii feudale a țărilor ro­mâne — complicată în Transilvania şi prin conflicte de ordin național — şi anume per­manenţa raportului şi aservirii în dauna ţără­nimii libere. Concret, un sat de ciobani „de sub munte” este supus unui rapt de teritoriu şi apoi presiunilor autorităţilor pentru a ac­cepta o nouă stare de fapt generată de actul samavolnic menționat. Dar satul rezistă cu îndrăzneală impresionantă şi respinge ceea ce nu era drept.
     Filmul reuşeşte să dea dimensiuni de epo­pee, cu toată simplitatea ei — este vorba doar de împotrivirea unei relativ mici aşezări — acestei rezistențe a satului şi — ceea ce este esenţial — a colectivului sătesc, căci nu e vorba de rezistențe individuale succesive, nesincronizate, ci de aceea a unui organism țărănesc care acţionează unitar şi sincron. Prin însuşiri actoriceşti deosebite, dând ex­presie dârzeniei şi demnității umane în nu­mele satului pe care-I reprezintă şi cu care se confundă, Emanoil Petruț în rolul înțeleptului, dar şi curajosului conducător al comunității săteşti reuşeşte să polarizeze în jurul său, într-o solidaritate impresionantă, satul. Acesta ripostează solidar, ascultător, discipli­nat, provocând în repetate rânduri derută în rândul asupritorilor care mai ales nu reuşesc să-l înțeleagă. Trădătorul, cel cumpărat pen­tru a-şi vinde frații, excelent întruchipat de Silviu Stănculescu, nu îndrăzneşte să acţio­neze fățiş de partea cealaltă, să înfrunte sa­tul!
     Spectatorul rămâne cu impresia — reală și conformă unor realități istorice — că satul și oamenii săi descind dintr-un timp imemorial, ceea ce dă încă o dimensiune filmului, bogat sprijinită şi susţinută prin imagine. Satul este rezultanta unei continuități pierdute în ne­gura veacurilor şi a mileniilor. Vizionând fil­mul, rămâi cu impresia că satul a fiinţat din­totdeauna cu oamenii săi, cu părinţii şi părin­ţii părinţilor lor acolo, în acele locuri, ca o certitudine de neclintit. Şi tocmai aceasta permanenţă pierduta în vremuri dă satului capacitatea de a rezista şi conducătorului său convingerea că statornicii milenare nu vor putea fi răsturnate. Filmul transmite acest mesaj nu numai prin ceea ce spun persona­jele sale direct implicate în dârza şi inegala luptă de eroică rezistență, ci el face acest lu­cru, dându-ne un simțământ deosebit de pu­ternic al continuităţii şi permanenței româneşti, prin remarcabile imagini. Acestea ne conving că, între cadrul natural, turma de oi şi om legătura este veşnică şi indestructibilă. Natura pe care filmul o dezvăluie este a ro­mânilor şi în acest cadru trimişii înarmati ai stăpânirii străine apar ca nişte corpuri străine. Păşuni, păduri, munți şi ape ne apar ca secundanți ai satului în refuzul său de a se pleca în fața arbitrariului şi a abuzului, de a-şi apăra ceea ce imemorial era şi trebuia să fie al său.
     Dar Plecarea Vlașinilor este un film deose­bit de interesant nu numai pentru dezvăluirea în cadrele sale a acestei rezistențe a satului, ci şi pentru reconstituirea cu multă artă a al­tui proces milenar prin care satul se înca­drează unor tradiții naționale. Plecarea oilor la munte, această periodică şi amplă migrație a unei părţi a obştii săteşti spre culmile unde, chiar şi atunci când stăpânirea străină se exer­cita, continuau a fi, în fapt, stăpâni românii, ne este reprezentată în secvențe vii şi impre­sionante. O pendulare milenară, funcţionând conform unor legi nescrise dar fidel urmate, este înfățişată în film concret, sugestiv, încăr­cată de istorie. Filmul mai sugerează şi alt­ceva: posibilitatea trecerii mai departe, dincolo de munţi, în cealaltă ţară românească, a oamenilor şi a prețioaselor lor turme, nu defi­nitiv, deoarece aceasta nu se poate -  ar fi sase trădeze ordinea milenara a firii lucrurilor! - dar pentru un timp, până când o reaşezare avea să se producă. Apare astfel discret, dar cu atât mai puternic sugerat, mesajul unităţii poporului român, pentru care Carpaţii n-au fost zid despărţitor, ci punte de legătura.
     Considerăm reuşită, de asemenea, prezen­tarea unui alt element component al Transil­vaniei feudale, unde românii majoritari şi cu trecut milenar erau doar toleraţi politic şi confesional şi unde minorităţi de alte nea­muri deţineau puterea economică şi politică, cel al conlocuirii, chiar şi în dimensiunile unei flagrante şi nedrepte inegalităţi. Între români şi saşi se ajunsese în anumită privinţă la un „compromis istoric”, cel pe care „ma­gistratul” oraşului Sibiu, prin conducătorii săi, îl expune reprezentantului Vienei, neînţe­legător al acestei realităţi. Saşii, chiar dacă nu iau făţiş apărarea păstorilor români, ex­pun pragmatic relaţia economică existentă şi o susţin ca singura viabila în contextul epocii. Reprezentantul imperiului, în schimb, este purtătorul de cuvânt al forţei şi represiu­nii şi mai ales ne apare ca profund neînţele­gător al unor drepturi istorice, pe care nimeni nu le putea calca fără riscul prăbuşirii unui echilibru al conlocuirii.
     Filmul se situează istoric în epoca Mariei Tereza, când ştim că represiunile imperiale au fost crunte în ceea ce priveşte pe românio transilvani îndeosebi, dar când s-a dezvoltat şi gândul rezistenței, pentru a cunoaşte, în 1784, dimensiunile uriaşe ale răscoalei conduse de Horea. Încă nu suntem acolo, dar nici departe în secvențele Plecării Vlașinilor. Lucrul ne este sugerat de o secvenţă, când ţărănimea din târgul Sibiului se masează tăcută în spa­tele obştii Vlaşinilor, obligând autoritățile la cesiune.
     Filmul este plin de poezie prin imaginile sale, dar nu numai prin aceasta — şi aici tre­buie să amintim dragostea celor doi tineri, ca şi logodna lor cu valențe „mioritice” — şi poartă în el mesajul ardent al istoriei. Nu e vorba de o reconstituire documentară, ci de ilustrarea prin construirea unui episod, într-un cadru istoric multidimensional, a unor realităţi imuabile, sugerate indirect, discret, dar care sunt cu atât mai convingătoare. Reali­zatorii săi merită un sincer elogiu pentru acest film situat „în marginea” istoriei celei mari, dar având capacități de reconstituire a unui trecut care ne justifică şi ne afirmă ca entitate națională în lume.