REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Dificultatea de a filma obișnuitul


     De la cronica de premieră la perspectiva critică
     Aparatul aluneca lin pe calea fe­rată, apropiindu-se de nea Crişan. Ai zice că vrea să se oprească pe chipul acestuia, schi­monosit de durerea piciorului lovit în săritura din tren. Dar nu, aparatul trece dincolo de el, încremenind, după un timp, în triajul pustiu de La capătul liniei. Aşa îşi încheie Dinu Tă­nase filmul, forțând aparatul să privească cu ochiu-i rece de sticla numai înainte, grav, mut. Taie brutal coloana sonoră, dând, prin tăcere şi încremenire, sens fundamental fina­lului, un sens tragic, egal cu destinele eroilor săi. Este poate detaliul cel mai semnificativ pe care l-am găsit în „vorbirea cinematogra­fica” a lui Dinu Tănase. Cu aparatul de filmat în mână sau pe stativ, pe capota automobilu­lui sau în tren, văzând totul direct, din față, grav şi sincer îndurerat, Dinu Tănase ne-a arătat, fără ifose sau făcături de limbaj, un crâmpei din viaţă — povestea dramatică a doi deținuți de drept comun care, după eliberare, încearcă, în felul lor, plecând cu un tren cât mai departe, la marginea ţării, acolo unde nu-i cunoaşte nimeni, să se reintegreze în so­cietate. Aflăm târziu acest lucru şi este bine aşa. Construit în planuri de amintiri, nu într-o ordine faptică, ci o ordine a stărilor drama­tice, filmul se adună spre final ca un fluviu tumultuos încărcat cu aluviunile aduse de râurile de viață ce se varsă în el.
     Filmul începe cu un moment ce se petrece în ultima treime a acțiunii, când metalul pre­ţios a ajuns la incandescență. De aceea de­marajul violent şochează. Şi mai şochează comportamentul celor doi eroi — nea Crişan şi Cicea excelent interpretați de Mircea Albu­lescu şi Dan Condurache — două portrete psihologice unite printr-un singur destin. Re­gizorul își pune eroii în situaţii banale, deri­zorii, pentru că sunt nişte oameni obişnuiti, ca toţi ceilalţi, dar ce este mai greu de filmat decât obişnuitul?! Cu bună ştiinţă, alege calea cea mai delicata în a analiza procesul de reintegrare a unor foşti deţinuţi, iar camera filmează acest proces din unghiul de vedere al acestora şi nu invers. Filmează subordo­nata fără echivoc obsesiei aceluia care a avut o condamnare şi care ştie că, ori de câte ori, undeva, se va întâmpla ceva în afara legii, cei din jur se vor gândi în primul rând la el ca la un posibil făptaş. Hăituiți de obsesie, se apără, reacționând violent. Această stare ten­sionată, creată de suspiciunea reciprocă, do­mină filmul la un capăt la altul. Aparatul aleargă schiţând crochiuri din lumea pestriţă venită din toate colţurile ţării în orăşelul ce abia se naşte, sau încremeneşte atunci când unul dintre eroi caută în ochii celuilalt răs­punsul unei întrebări grave.
     Stilul filmului se naşte organic prin secvenţe dense, încărcate cu detalii ce dau semnificație gestului, esențializând stări revela­toare de noi trăsături morale. Camera pare că surprinde întâmplător faptele din viaţă, ori ni­mic nu este mai greu în regia de film decât să organizezi „întâmplătorul”. De aici şi marea calitate a filmului, senzaţia de viață prezentă în orăşelul impersonal, cu un hotel şi un res­taurant în care s-a pripăşit o „orchestră” cu nume inflamabil scris în engleză. Aici, în lu­mea aceasta, trăieşte Any, ospatariță la Mi­nerva, interpretată de loana Crăciunescu. Ea se îndrăgosteşte de nea Crişan, nu pentru că e frumos, nu pentru că e mare, ci pentru ca e bun. Omul acesta mutilat de ceea ce este în fond o nedreptate reprezintă pentru ea sta­tornicia, siguranța, gestul cumpătat. Îi place cum cântă, chiar dacă nu are voce, dar cântă ca el, nu imită pe nimeni. Îi simte căldura palmei când mângâie câinele sortit să stea în lanț o viaţă şi parcă înţelege ceva din sufe­rinţa lui. În odaia din faţa, în casa părin­tească a lui Any, muntele Crişan se adună în el, pe un scaun lângă sobă, când femeia îl în­treabă direct: ce te face aşa tăcut?... Felia de lumină ce străbate prin uşă îi pune în valoare doar o parte din chip prin taina întunericu­lui — mărind durerea ce-i macină existența. Compoziția, lumina, tăietura montajului, to­curile de alb-negru, trecerile violente de la o secvenţă la alta, replica surprinzătoare, ritmul alert al întregului film nu-ţi lasă răgazul con­templaţiei. Nu poţi să analizezi imediat per­fecţiunea cadrului, a luminii sau cineticii, dar tensiunea întregului moment cinematografic declanșează „starea emoționată” ce depă­şeste ecranul. Văzut puțin de sus, Crişan se dezvăluie cu adevăratul lui chip de om cople­şit, înfrânt. Vorbeşte cu privirea ferită şi voce abia auzită: „Soţia m-a părăsit, atunci... şi acum...singur”. Doar cu jumătate de chip ilu­minat, Any îl priveşte, adunând într-un ochi — pentru că atât se vede — mai multă tandreţe decât în zece. Din clipa aceea îi înțelege frica şi disperarea când aleargă să-I salveze de la miliție pe Cicea nevinovat, dar, sigur, arestat numai pentru că abia a ieşit din inchisoare şi bănuiala furtului trebuia să cadă asupra lui.
     Când Cicea află de intenţia lui Crişan de a-I părăsi, devine rău, violent. Aparatul uită să mai compună, decupează gros-planurile oa­menilor ce se caută în ochi, privirea disperată a Anei, care se simte părăsită: Cicea nu e rău, el sancţionează. E violent doar cu acei conductori care „blătuiesc” pe trenuri, cu re­cepţionerii „aranjori”, cu femeile care pot parca în faţa hotelului un „Porsche” cu ple­oape la faruri și înțelege lesne cum s-a obținut mașina, dacă el, Cicea, se trezeşte dat afară din camera hotelului chiar de proprie­tara „Porsche”-ului. Cicea este un strungar bun, joacă voios în hora unor tineri căsătoriţi, se împrieteneşte repede cu muncitorii din combinatul care se construieşte, respectă prietenia demnă, bărbătească, pentru bunul Crişan, şi face totul — la cererea Anyei — să împiedice plecarea bărbatului de lângă femeia care l-ar putea vindeca. Cicea sancţionează necruţător tot ce i se pare în afara cinstei şi bunului simţ, aspirând spre un ideal moral de­osebit, dar moare. Vrând să-i facă un mare bine prietenului sau, el împovărează conști­inţa bunului Crişan; care atât de înverşunat s-a ferit să-și reia adevărata profesie, de teamă să nu se repete încă o data accidentul în care a omorât, fără voia sa, nişte oameni. Dar viaţa îl pune din nou la încercare, în ace­laşi mod.
Astfel, la capătul unui film greu, manevrând cu ştiinţa mijloacele de expresie proprii celei de-a şaptea arte, Dinu Tănase „arată” cât de încâlcite şi întortocheate sunt căile spre ade­vărul vieții exprimat artistic, emoţionant, pro­fund angajat uman, mărturie a trecerii noas­tre prin timp. Robusteţea talentului acelora care au trudit — operator, actori, plasticieni, tehnicieni — dar mai ales harul lui Dinu Tănase, fac din La capătul liniei un film grav, matur, adevărat, un crâmpei de viaţă nefardată, o certitudine. Şi dacă unii mai găsesc unele stridenţe, ele sunt accidentele unui drum greu, cumplit de anevoios, ale unui drum de munte desfundat şi plin de bolovani Dinu Tănase nu a imitat pe nimeni şi nu-mi îngădui să-l compar. El este Dinu Tănase şi atât! Aşa este bun! 
(Cinema nr. 6, iunie 1983)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dan condurache, dinu tanase, ioana craciunescu, la capatul liniei film, mircea albulescu, nicu stan

Opinii: