Cândva prin septembrie ’92,
Lucian Pintilie spunea că istoria cinemaului nu e decât istoria capodoperelor sale, iar jumătate dintre acestea ar veni dinspre Europa de Est. Nu accept provocarea (strategică la vremea ei, devenind alarmistă în final: Vestule, nu căsca ochii la prăbușirea infrastucturilor vecine), chit că viitorul apropiat pare să-i fi dat partea de dreptate, măcar cu
Sátántangó (r. Béla Tarr, 1994), dacă nu cu cinemaul înflăcărat al lui Emir Kusturica; și, ceva mai târziu, tocmai cu Noul Cinema Românesc.
Însă de când scria Pintilie și până acum, industria est-europeană (cu prelungirile sale sud-centrale), pe atunci fascinantă pentru că ascundea mai mult decât arăta, a intrat într-un delir fordist nemaipomenit, frizând exhibiționismul, cu cel puțin patru festivaluri de profil mai-mari, prea mari pentru cinematografii nici prea-prea nici foarte-foarte. Festivalul de Film de la Cottbus, fost oraș RDGist, este al treilea astfel de eveniment regional pe care-l văd pierzându-se curatorial în peisajul specios al excepționalității cinemaului estic. Iar asta nu are de-a face întotdeauna cu lipsa filmelor meritorii, ci cu obsesia zadarnică a industriei de a umfla selecțiile de la an de an, incluzând câte două-, trei-, optsprezece (!) lungmetraje în competiții care, realist vorbind, nu numără mai mult de șase oarecum alfabetizate cinematografic.
Acum câțiva ani, verbul barbar
a curatoria, specific până nu demult muzeelor, începea să-l înlocuiască pe acela de
a programa în discursul internațional de specialitate; limba română s-a supus. Însă unul nu ar trebui să-l înlocuiască pe celălalt: adesea, filmele răspuns pur și simplu unor numere fixe – e nevoie de zece proiecții, așadar se aleg întocmai zece filme. Inerția începe odată ce vorbăraia ambiguă a directorului artistic despre „diversitate stilistică” este aplaudată protocolar. Discuția-i sensibilă, căci mare parte din stima noastră de sine ca breaslă autohtonă are de-a face cu aurii internaționali. Avea
Nae Caranfil dreptate când lua în derâdere cariera internațională a NCR pe scena TIFF? Nici pe departe – Caranfil, un regretabil perdant al jocului (industria) și, mai nou, al Jocului (cinemaul), făcea un spectacol ieftin: nu-știu-și-nici-nu-vreau. Ce merită știut, totuși, este că festivaluri sunt multe, iar a da în toate odată nu-i mai puțin provincial decât a le preaslăvi orbește.
În fine, pentru Marele premiu al Cottbus au concurat douăprezece filme, dintre care publicul român a apucat deja să le vadă pe cele domestice,
Oameni de treabă al lui
Paul Negoescu și
Metronom al lui
Alexandru Belc. Pot spune că au fost și printre cele mai bune ale competiției, iar reticența colegelor mele de juriu (FIPRESCI) față de ședința foto care e
Metronom m-a încântat tot pe-atât cât decizia juriului principal de a-l premia pe
Iulian Postelnicu pentru actorie. Nu fac caz din
Oameni de treabă, însă chiar este ceva special la pisicelile lui Postelnicu pe sub lumina soarelui. Ceva cu zvâc, de negăsit în altfel excelenta actorie a celor trei protagoniști din singurul film cu adevărat solid al competiției, croatul
Safe Space (Juraj Lerotić). Juriul oficial l-a găsit așijderea, luând decizia de a-i acorda Marele premiu, în timp ce pe acela pentru regie i l-au oferit polonezului Damian Kocur (
Pâine și sare). Nimic mai just, atâta doar că
Safe Space, despre viața unui bărbat după ce a încercat să se sinucidă, mi-a părut solid într-un fel rigid, iar
Pâine și sare,
coming of age abrupt, întrucâtva și despre rasism (în noua tradiție a
europudding-ului tematic), oricât de bine ținut în mână ar fi, ajunge la un final bombastic care nu face corp comun cu restul filmului (realist vorbind, un premiu pentru scenariu ar fi mers tot către
Safe Space). De-aia FIPRESCI a ales
Minsk al lui Boris Guț, un spectacol teribil de vulgar al violențelor polițienești suferite de belaruși după alegerile suspecte din 2020. De-a lungul a 78 de minute, camera urmărește neîntrerupt, în timp real, cum o simplă plimbare prin Minsk a unui tânăr cuplu corporatist-creativ și aparent ignorant se transformă în șocul violent dintre moarte, nașterea și iar moartea unei națiuni; un film estonian regizat de către un rus expat, o fantezie fictivă cu propria geografie speculativă (filmată în Tallinn), inspirată narativ din acel zece august însângerat, iar stilistic din imaginile brutale care au închis ochii social media atunci; așadar, o problemă post-sovietică de sânge și pașaport, colonialism și bune intenții – cu ce drept, de ce așa devreme? Bertolucci, la urma urmei, a așteptat treizeci de ani pentru
Visătorii săi șaișoptiși (2003). Îndreptățit sau nu, filmul lui Guț mi-a părut a fi în căutarea a ceva aflat între al său prea-aproape stilistic și prea-departe narativ, cu toate întorsăturile extreme de situație, personajele sale foarte puțin simpatice și estetica imaginii la minut. Nu-i mult, însă-i altceva, ceea ce în Cottbus nu-i puțin.
Douăsprezece filme, cinci zile lungi, pe parcusul cărora cineaștii români parcă jucau leapșa pe holurile hotelului: cineva vine, altcineva își ia adio, regruparea la colțul de fumat. Asta pentru că festivalul a organizat o retrospectivă amplă de cinema românesc, într-atât de amplă încât mi-a părut confuză, nu mult diferită de acelea ale Institutul Cultural Român, cu un ambiguu bemol ținând textul curatorial laolaltă: fragmente din istoria și societatea acestei țări. Adică inevitabilul
R.M.N.(r.
Cristian Mungiu, 2022),
Bilet de iertare al
Alinei Șerban (2020),
Război pe calea undelor (r.
Alexandru Solomon, 2007), dar și
Imaculat (r.
Monica Stan,
George Chiper, 2021),
Spioni de ocazie (r.
Oana Giurgiu Bujgoi, 2021) totul, orice, căci se pot spune multe despre oricare film românesc, dar nu că vreunul ar fi în afara istoriei sau culturii sale. Mă bucur pentru cineaștii români aleși, chit că nu-mi dau seama dacă filmele lor, de la cele mai respectabile și până la acelea mai puțin, chiar au avut ceva de câștigat.
