Este soarta documentarelor monografice să nu poată evita cel puțin o nedumerire: cât de mult ține seama istoricul, devenit colaborator al cineastului, de spectatorul care ştie cât ştie, dar care intră în sală însoțit de propria sa afectivitate față de un subiect sau altul? Nu mă îndoiesc că documentarul de lung-metraj Destinul Mareșalului realizat sub egida Româniafilm - Studioul nr. 4 Profilm - Arhiva Națională de Filme şi purtând semnătura Feliciei Cernăianu, remarcabilă realizatoare a generației de mijloc a studioului Sahia, va incita deopotrivă spectatorii şi istoricii; dacă aceştia din urmă vor privi „fără ură şi părtinire” ecranul, vor avea multe de spus despre semnificațiile politice ale intensității interesului pentru figura celui care a fost Ion Antonescu. Ca observatori ai meandrelor fenomenului cinematografic autohton, constatăm o anumită consecvență a programului Studioului Profilm în favoarea restituirilor, a valorificării documentelor. Încercarea de colaborare cu sociologul Vladimir Tismăneanu în pelicula despre istoria comunismului în România nu a fost dintre cele mai fericite, dar poate că riscul este mai important decât rezultatul. Am aflat, cu emoție uşor de înțeles, despre intenția - eşuată, din păcate - de a încredința comentariul acestui recent film lui Titus Popovici şi m-am gândit că, în acel caz, titlul Destinul Mareşalului ar fi avut, poate, o altă acoperire. Iubitor de istorie, pasionat de Malraux, cum îl ştiam, prozatorul ar fi izbutit, cred, să dea un alt relief ideii de transformare a unei vieți, cu cele bune şi ceIe rele, într-un destin. Filmul este mai degrabă un montaj al marilor etape din cariera unui profesionist al onoarei de militar care, în momentele cheie ale istoriei noastre, a acționat conform modelelor - declarate - Scipione sau Napoleon.
Acesta a fost „destinul Mareşalului", dar poate fi el rupt de destinul românilor târâți dincolo de Nistru? Volutele scenariului (coautor - Marian Ureche), ale comentariului (Cristina Troncotă, Natalia Tampa), imaginile ocolesc această întrebare. Drama personajului vrea să fie cea a unui om singur în fața istoriei şi a morții, dar acolo unde ficțiunea îşi poate îngădui speculații psihologice documentul are alte obligații. Impresionantul material de arhivă de care a dispus sau pe care l-a descoperit filmul - un merit incontestabil - include şi secvența execuției Mareşalului, împreună cu alte patru cunoscute personaje ale căror nume nici măcar nu sunt amintite în final. Doar o omisiune? Un păcat prin omisiune şi nu este singurul. Oricum, accesul la documente, altele decât cele aflate în filme, probat de acest lung-metraj devine acum dintr-un privilegiu o datorie şi, cel puțin din acest punct de vedere, se pare că ne aflăm la începutul unui drum bun.
