În general, spunem despre rezultatul unui travaliu artistic că este mediu (sau mediocru) fie când au fost ratate onorabil intenţii salutare, premise excelente, fie când o anumită cantitate de conştiinciozitate profesională a fost cheltuită economicos pentru o demonstraţie oarecare. Dacă întâlneşte un film din categoria acestor produse medii, cronicarul este îndeobşte neputincios, mai ales când este vorba de un film din a doua categorie. Subiectul este «destul» de interesant, scriitura cinematografică «curată», pelicula este «umană», «vibrează» uneori ş.a.m.d. Amendamentele critice sunt şi ele palide, făcute mai mult de dragul de a fi imparţiale. Cronica devine simplu act de consemnare.
Un astfel de film cred că este Despre noi regizat de Marius Oniceanu, după un scenariu scris în colaborare cu Haralambie Louis. Un film care îşi propune să prezinte şi să elogieze munca onestă, de multe ori ignorată, a unor oameni care trăiesc alături de noi, dar cu totul altfel decât noi: nevăzătorii.(Ne permitem de la început o critică benignă, remarcând un mic hiatus logic. Despre noi este un titlu care subînţelege un dialog între spectatori şi ecran, posibilitatea de a te recunoaşte în imaginile de pe pânză. În cazul de faţă, posibilitatea este exclusă.) Unele episoade ale acestei munci sunt cu totul uimitoare, specializările lor sunt diverse şi neaşteptate. A fi strungar sau asistent de istorie (cât de mult trebuie să citească un asistent de istorie!), sau împletitor (împletiturile făcute de ei au armonii vizuale incontestabile), sau alergător pe suta de metri, sau pianist — este dificil pentru oricine. Toate aceste meserii presupun efort îndelungat şi concentrare. Şi totuşi, nevăzătorii reuşesc să le facă, cu rezultate egale cu ale celorlalţi, fără să solicite niciun fel de clemenţă în aprecieri. Nu trebuie să mai insistăm asupra elocvenţei în sine a acestor fapte.
Marius Oniceanu a reprodus cu rigurozitate pe peliculă lucrurile enumerate de noi mai sus. A observat probabil toate amănuntele care puteau convinge — felul în care învaţă aceşti oameni, felul în care muncesc, în care se distrează, într-un cuvânt — felul în care încearcă şi reuşesc să fie utili societăţii. Dar afirmând acest lucru, am afirmat totul despre film. Nimic altceva nu se mai poate spune. Despre noi rămâne o naraţie cursivă, inteligibilă, însă lipsită de nerv şi emoţie. De acea emoţie proprie documentarului, proprie cinematografului, obţinută prin investigaţia pasionantă a evenimentelor cotidiene, prin interpretarea lor insolită, prin descifrarea sensurilor nebănuite. Nu cred că este suficientă înregistrarea unui element natural de emoţie, pentru ca rezultatul să fie o emoţie estetică. Poate fi util şi acest lucru, dar în niciun caz un Vertov, un Flaherty, un Rouch nu au acreditat documentarul ca artă într-un astfel de mod. Să-i mai reproşăm regizorului (de altfel, un documentarist cu vocaţie, filmul său anterior, Ce povestesc apele, a demonstrat-o suficient) un final inadecvat temei propuse? Într-un film care trebuia să fie, oricum, de mare delicateţe, a încheia pe textul facil al unei melodii de muzică uşoară, care proclamă optimismul, cântată de orchestra «Optimiştii», este un gest jenant, care sună ca plescăitul cu care se sparge un balon de săpun umflat prea mult.
Regret că nu se poate discuta în Despre noi imaginea lui Gh. Herschdörfer, un admirabil operator conformat de data aceasta plictiselii regizorale.
