​Despre libertăți

     Omul care a vrut să fie liber și Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole
     Atunci când, la TIFF 2015, a prezentat documentarul Bondoc (realizat împreună cu Mihai Voinea și Cristian Delcea), Mihai Mincan părea interesat mai ales de latura pitorească a unui lumpen al șahului, ajuns la o senectute unde naviga între autodepreciere și mania grandorii. Dan Bondoc era – pentru mulți din lumea eșichierului – efigia ratării superioare, frânat de la marea performanță de pro­priile-i tare comportamentale. Reușind să-i câștige încrederea, ceea ce în sine era un succes, documentariștii i-au creionat din gesturile cotidiene un portret nu foarte măgulitor, dar expresiv, pentru un om care vizează să se ridice pe aripile minții, dar a cărui ascensiune este condiționată de imposibila debarasare a lestului.
     Într-o binevenită continuitate, Mihai Mincan își plasează recentul film realizat împreună cu George Chiper-Lillemark (Omul care a vrut să fie liber) tot în fieful intelectual al marginalilor societății. Având subtitlul Viața și faptele lui Cezar Mititelu, documentarul aduce în atenție o figură care s-a bucurat de o efemeră aten­ție la postul Europa Liberă în 1978, când scriitorul Alexandru Monciu-Sudinski a trimis acolo o scrisoare de protest la adresa întemnițării prietenului său. Nu ar fi fost, probabil, niciodată larg cunoscut dacă ori­ginalul literat (autorul celor mai curajoase scrieri din perioada ceaușistă) nu ar fi luat public atitudine, gest în urma căruia scrii­torul a primit un pașaport pentru Suedia, țară unde urma i s-a pierdut după 1990, când a dispărut din viața socială. Inițial, proiectul câștigător la concursul CNC s-a numit Biografii comune: Alexandru Sudinski și Cezar Mititelu, poate cu un interes cultural mai mare (dat fiind o anumită vogă de care se bucură autorul lui „Rebarbor”), dar care ar fi riscat să deturneze filmul de la tema sa majoră: relativismul moștenirii spirituale. Este o linie directoare care în film devine uneori labirintică, deoarece realizatorii țin să-l împăneze cu reportajele agresiv-teziste din arhiva TVR (avându-i drept vârfuri de lance pe Carmen Dumitrescu și Vartan Arachelian). Relevante pentru atmosfera opresivă a vremii, ele nu converg cu frus­trarea lui Cezar Mititelu, deoarece acesta vedea în orice angajare socială o cedare de bunăvoie a unui grad de libertate, el refu­zând o asemenea încorsetare și în perioada sa postdecembristă, până la sinuciderea din 1999.
     Cinismul ideatic al acestui veritabil nihilist din spița lui Bazarov nu e adus la lumină într-un mod hagiografic, autorii perindând prin fața camerei foști colegi de la Facultatea de Filosofie sau prieteni ai lui Mititelu (personalități notabile, însă puțin cunoscute), care au reușit să se sus­tragă îndemnului hipnotic către declasare al gurului gălățeano-bârlădean. Cu toții par să fi văzut „jocul ielelor”, marcați de interferența cu unul dintre aceia care s-ar încadra în box-ul „operă orală” dacă, în cea mai halucinantă secvență a filmului, partenera de viață a lui Cezar Mititelu n-ar etala cu franchețe ceea ce i-a rămas de la el: caiete cu montaje din cupuri de presă (fără nicio legătură cu el însuși), singura lui preocupare din anii târziei maturități. Cu o anumită pietate în fața figurii marxis­tului care avea Biblia drept cap al listei celor 30 cărți sine-qua-non, realizatorii se opresc în stadiul formulării implicite a dilemei (făurirea mitului: „protestatarul prin non-implicare” vs. deconstruirea lui: „mizantropul care-și bătea ciracii”), evitând soluționarea ei.
     Refuzul unei Românii care nu este la nivelul așteptărilor constituie și lait­motivul unui alt film realizat în aceeași perioadă de Mihai Mincan (de astă dată împreună cu Claudiu Mitcu): Emigrant Blues: un road movie în 2 1/2 capitole (titlul fiind inspirat, în mod declarat, de roma­nul „O istorie a lumii în 10 1/2 capitole”, al lui Julian Barnes). Avem de-a face cu trei voleuri: plecarea în Spania a celor care merg la munca de jos (filmată de Mihai Mincan), amintirile trăite pe tărâm iberic de către succesorii „căpșunarilor” de acum trei decenii, prin intermediul unor vechi home movies fără sunet (contribuția la acest segment fiind a ambilor cineaști) și întoarcerea în țară (filmată de Claudiu Mitcu) a unui cadavru repatriat din Spania și transportat într-o dubă, condusă de doi agenți ai unei firme specializate.
     Incipitul este fără niciun strop de exu­beranță, iar finalul – fără urmă de tragic. Mincan face mai curând observație tipo­logică asupra călătorilor din autocar, în timp ce Mitcu apelează la registrul gro­tescului, prin continuul suburban al dia­logului dintre agenții de repatriere, care, inexplicabil, aleg pentru întoarcere ruta prin Serbia, pentru care nu aveau actele de tranzit necesare (chiar și moartea pare a fi „treabă românească”).
     Cea mai viabilă artistic rămâne por­țiunea mediană, unde întrepătrunderea dintre benignul document de familie și imaginea actuală a precarității condiției desțăratului capătă sensul mai înalt al unui fatum.
     Studiile filosofice absolvite de Mihai Mincan l-au condus, iată, spre o bună stăpânire a dialecticii, ceea ce, dacă nu devine un fapt mecanic, poate constitui o premisă pentru viitorul Spre nord, lung­metrajul de ficțiune prin care cineastul va ilustra din nou ideea înstrăinării.