Despre ceea ce nu trebuie uitat: „Aliyah Dada” – cronică de film

Nu cred că i-am mulțumit îndeajuns istoricului Tacitus, cel care ne-a lăsat moștenire sintagma fără ură și părtinire, de la care el nu s-a abătut. Autorilor de filme documentare pe teme istorice le este mai ușor să se

descurce, atunci când se întorc în trecut. Au la îndemână această onorabilă unitate de măsură. Și noi, comentatorii, avem a profita. Cu stăruință, cu multă vigilență, ținem sus deviza sine ira et studio și, după puterile și cunoștințele fiecăruia, încercăm să ne păstrăm echilibrul pe nisipurile mișcătoare ale timpului. Ce te faci, însă, atunci când, mai rar, ce-i drept, un autor ne ia prin surprindere și introduce în ecuație un termen mângâietor, dar care mai mult ne încurcă decât ne ajută, cum ar fi candoarea, ca motiv declanșator al unui proiect ce urma să se avânte în istorie?

Și încă într-una complicată, cum este drama plecării evreilor din România, în etape și condiții diferite. Oana Giurgiu așază ex-abrupto, în deschiderea filmului său Aliyah DaDa, o mărturisire ce ne trimite în anii adolescenței când, spune ea, „Nu știam nimic despre evrei, dar mă întrebam cum de ei plecau, în vremurile acelea când nu se putea ieși din țară”. O sinceritate dezarmantă, care închide în ea, de fapt, curiozitatea, bănuiesc ușor neliniștită, de a cunoaște ascunzișurile istoriei. Așadar, departe de canonicul program fără ură și părtinire. Ceea ce a urmat a fost o călătorie pe urmele celor care au părăsit țara „în vremurile acelea”. Iar la capătul ei – un film emoționant al unui om înzestrat cu sentimentul istoriei, pentru care factologia, la a cărei exactitate ține, rămâne, totuși, literă moartă, în absența suflului uman ce o va fi fost însoțit, cândva. Autoarea nu se mulțumește să evoce datele, ea le rânduiește asemenea pieselor dintr-un album personal doldora de fotografii, frânturi de imagini, desene decupate, un chip uman, o bucată de drum desprinsă din nu știu ce desen, într-un colaj de o prefăcută naivitate, pe cât de sugestiv, pe atât de imperios justificat: doar dintr-un colț al României, de la Moinești, a luat drumul străinătății evreul Samuel Rosenstock, viitorul cofondator al mișcării Dada, Tristan Tzara.

Inspirația Oanei Giurgiu a funcționat la cote înalte, atunci când și-a fixat drept punct de plecare al evocării sale Moineștiul lui Tzara, locul desprinderii primilor emigranți evrei care, în 1882, vor întemeia cele dintâi colonii din Palestina. Nu mai puțin fericit este și deplinul acord cu finalul filmului, cutreierat de o altă umbră tutelară a dadaismului, Marcel Iancu. Pe urmele lui a ajuns la Ein Hod, „cel mai frumos colț din Israel”, satul artiștilor înființat de el. Vazându-i o expoziție a unor portrete de scriitori români, naratoarea are revelația mesajului închis dincolo de sticla tabloului: „A vrut să spună că, peste timp, nimeni nu va mai ști ce este românesc în Israel și evreiesc în România. Că dragostea și ura asta dintre români și evrei s-a amestecat atât de bine, încât nu se mai poate separa. Da, da, nu se mai poate separa”. Între cele două borne, Tristan Tzara și Marcel Iancu – o impresionantă parcugere a istoriei convulsionate a unui neam, în căutarea limanului.

Autoarea –naratoare părăsește de multe ori „albumul” ei cu colaje pentru a se afunda în documentele cinematografice sau scriptice de arhivă, aduse pe ecran cu o remarcabilă știință a selecției. Se vede bine că stăpânește materia, dar nu-și ascunde o dublă emoție: a apropierii de secretele istoriei și a întâlnirii cu unii dintre cei care au trăit-o. Filmul Oanei Giurgiu va putea fi, la rândul lui, în ani, un document despre strănepoții și nepoții celor veniți cu primele valuri de emigranți pe pământul aspru, neprimitor, al Palestinei, despre cei plecați în anii răscumpărării prin intermediari străini sau, mai aproape de zilele noastre, în vremea lui Ceaușescu, ai rușinoaselor cumpărări directe a evreilor. Trebuie să iubești foarte mult istoria, să știi cum să expui subiectul ales luminilor unor adevăruri tragice, pentru a menține intensitatea sentimentelor ce însoțesc călătoria. Când autoarea își încheie comentariul cu acea dublă afirmație mai sus amintită, „Da, da, nu se mai poate separa” (dragostea de ură), ea nu practică doar un artificiu verbal, omagiu adus dadaismului. Da-ul ei, la pătrat dacă se poate spune așa, este un apel la neuitare.