Ar fi fost, poate, mai spectaculos — sigur mai facil — ca
Francisc Munteanu să dirijeze subiectul ultimului său film pe orbita senzaţionalului, a aventurii palpitante (cu tot bagajul de lovituri de teatru, răsturnări de situaţii, suspense şi încordare dramatică uzitat în asemenea cazuri). Ca şi
Eugen Mandric, cred că e mai bine că
La patru paşi de infinit a ocolit această tentaţie.
Preferând o tratare analitică, un ton grav, Francisc Munteanu a urmat un drum fertil (dar şi mai spinos) şi a arătat evidente progrese în evoluţia sa ca cineast în zona aşa-numită a „filmului de autor”. Dar intenţia de a studia caractere, de a lumina dinăuntru dialectica iubirii celor doi eroi — situaţi într-un cadru social-istoric zguduit de evenimente decisive — nu mi se pare a fi dusă până la capăt.
Să mă explic. Pentru Ana, adolescentă graţioasă şi delicată, aflată la vârsta clasificărilor fundamentale, apariţia intempestivă a lui Mihai are ceva fascinant. O dată ce bărbatul acesta tânăr, tăcut şi cam dur, aduce în casă tumultul lumii exterioare, care-i apărea fetei confuză, fără contururi nete, o lume aproape total necunoscută, de care părinţii o fereau cu grijă, nenumărate întrebări neformulate şi nedumeriri rămase fără răspuns îşi aşteaptă acum dezlegarea. Datele iniţiale ale naraţiunii şi factura pentru care a optat Francisc Munteanu pretindeau filmului o accentuată reflexivitate. Tocmai pentru a face să ţâşnească gânduri şi sentimente inedite din investigarea unei situaţii abordate (în variante mai mult sau mai puţin similare) şi în alte producţii, evocând aceeaşi epocă. Dar autorul se mulţumeşte să descrie. Evoluţia relaţiilor dintre cei doi eroi are momente de autentică emoţie, apropierea lor ne e sugerată cu discreţie şi simţ al măsurii. Francisc Munteanu ştie să compună atmosfera, să valorifice bărbăţia şi simplitatea concentrată a lui
Silviu Stănculescu (pe care, în paranteză fie spus, l-am apreciat încă din
Străzile au amintiri), ca şi naturaleţea ingenuă a debutantei
Irina Gărdescu. Totuşi filmul provoacă un sentiment de insatisfacţie din pricina insuficientei adâncimi de gândire. Dialogul abundă în replici sentenţioase, rostite cu aerul unor descoperiri esenţiale, dar în fond traducând gânduri banale, artificial „literaturizate”. Cum remarcă şi cronica alăturată, regizorul Francisc Munteanu nu a fost servit de scenaristul Francisc Munteanu într-un grad care să-i permită să ridice filmul la treapta unei profunde tulburătoare meditaţii despre o iubire tragică în împrejurările răscolitoare ale verii anului 1944.