REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Deconstructing Ana Ularu


„Ceea ce mă interesează, din punctul de vedere al meseriei, este continuitatea. Dacă am un rol mic, sunt fericită!", mărturiseşte actriţa Ana Ularu. Faptul că în ultimii doi ani a filmat în nu mai puţin de patru producţii internaţionale şi două româneşti (Sunt o babă comunistă, O vară foarte instabilă şi episodul din Familia Borgia au avut deja premiera anul trecut) este considerat de către Ana Ularu „un noroc divin". Ajunsă la acel moment al carierei în care a atins echilibrul între pasiunea creatoare şi raţiunea ordonatoare, actriţa vorbeşte cu însufleţire despre felul în care îşi construieşte personajele şi despre cum „a fi actor" este o alegere pe care o faci în fiecare zi.
 
     Joci în filme de la nouă ani. Ce te-a învăţat şcoala de actorie?
     Tehnică , cred, şi anduranţă. Adică, dacă înainte eram un actor bun de sprint, acum sunt un actor de marathon. Am învăţat să îmi canalizez şi să-mi dozez corect energia pe parcursul unei piese de teatru, al producției unui film. Eu de la început îmi construiam personajul. Făceam foarte multă documentare. Tocmai de aceea am vrut să fac şcoala de actorie, pentru că simţeam că îmi mai trebuie şi altceva în afara documentării și a instinctului.

     Cum a început cariera ta internaţională?
     A început datorită filmului Periferic (2010), regizat Bogdan Apetri. Am primit un telefon cu o invitație la casting pentru un rol feminin de 33 de ani. I-am întrebat dacă ştiu că am 23 de ani. Am obţinut rolul. Nu ştiam nimic despre regizor, o casă de producţie mică. A fost un film la care mi-a plăcut foarte mult să lucrez! Mi-am făcut o documentare foarte conştiincioasă despre rol. Am cerut să vin cu echipa la location scouting. Am văzut cum arată o puşcărie dinainte de a ajunge la filmare. M-am înţeles perfect cu Bogdan în ceea ce priveşte lucrul la personajul meu, Matilda. Ne sfătuiam tot timpul. De exemplu, ne-a venit ideea ca personajul să nu clipească. Ne-am consultat cu o psiholoagă care ne-a confirmat că într-adevăr, multe dintre deţinute, când stai de vorbă cu ele, nu clipesc. Tot ea ne-a povestit că în penitenciarele de femei nu există violenţă fizică. Sunt extrem de distructive psihic. Celulele arată ca la pension, cu flori şi mileuri, un fel boarding school. Dacă vor să îşi facă rău, îşi fac rău psihic. Am pornit de la această idee că se uită fix, fără clipească vizibil. Apoi am decis să o facem nesimțită. Nu ştie să zică „te rog." Când cere ceva, o face la modul cât se poate de direct. Apoi ne-am dat seama că e foarte atentă la sunete. Toate mişcările personajului erau reacţii la sunete, inclusiv la sunetele de afară. Am revăzut fimul de mai multe ori şi mă tot întreb cum am făcut, pentru că la un moment dat aceste mişcări deveniseră un fel de coregrafie naturală formată din reacţii şi treceri de la o stare la alta.

     Revenind...
     Periferic a avut 4.000 de intrări în România şi 4.000 de spectatori doar la premieră, la festivalul de la Locarno. A avut foarte mult succes peste tot pe unde am fost cu el, a luat foarte multe premii. După care, în anul 2012 România a trimis Periferic ca propunere pentru programul „Shooting Stars" al Festivalului de la Berlin, juriul a fost de acord şi am fost printre cei 10 actori tineri actori invitaţi în program. Acolo mi-am cunoscut agenta. O parte din acest program reprezintă posibilitatea de a te întâlni cu agenţi de casting. Actorii le dau DVD-uri cu show reel-ul lor, stau de vorbă. Doamna aceasta urma să ţină un panel, chiar în ziua aceea. Eu habar nu aveam cine e. Am stat puţin de vorbă cu ea. M-a întrebat cum se face că vorbesc atât de bine engleză, mi-a dat cartea ei de vizită, mi-a luat un DVD de prezentare şi m-a invitat la o discuţie a doua zi, la breakfast. În continuare nu aveam habar ce avea să se întâmple. Când m-am văzut cu ea, m-a întrebat în ce gen de filme mi-ar plăcea să joc. I-am răspuns că în genul de filme pe care mi-ar plăcea să le văd. M-a întrebat ce regizori îmi plac. I-am spus mai mulţi, printre care şi Woody Allen şi Susanne Bier. Seara, la petrecerea de final, m-a întrebat în treacăt: „Nu vrei să vii mâine la Londra?" Am zis „da", deşi aveam a doua zi bilet către România. Mi l-am schimbat la miezul nopţii. Am plecat a doua zi la Londra şi am dat probă cu Susanne Bier (n.a. pentru filmul Serena). De atunci mi-am dat eu seama că am început să lucrez cu ea ca agenta mea.

     Cum a fost experienţa Familia Borgia?
     Toată lumea a fost foarte deschisă şi foarte prietenoasă din prima secundă în care ne-am cunoscut. L-am turnat la Budapesta, unde am filmat şi Index Zero, în care joc tot cu Francois Arnaud, cel care îl interpretează pe Cesare Borgia. În acel episod Cesare Borgia venea în Franţa pentru a cere o soţie, dar mai ales o armată ca să lupte cu Catherina Sforza. În ultima zi de filmare am făcut scena balului, care după mine este genială. Personajul meu, Charlotte D'Albret, urmează să se căsătorească cu Cesare Borgia. În timp ce dansează şi se seduc reciproc, negociază, ca doi oameni deştepţi, ce urmează să se întâmple cu pământurile lor, copiii... Joacă un fel de şah, numai că în minte. Relația dintre ei e construită astfel încât să nu se păcăleasca unul pe altul. Se spune că a fost o căsătorie de convenienţă, dar eu i-am sugerat regizoarei, suedeza Karis Skoglund, că ar fi fost mult mai interesant ca, de fapt, cei doi să se placă. Practic, pentru Charlotte această căsătorie este o afacere foarte bună. - va face parte din familia Papei şi, să nu uităm, este o ducesă tânără căreia i s-a dat un duce tânăr şi frumos! Au rămas împreună până la sfârşitul vieţii. Regina Ana a României este o urmaşă directă de a lor.
     Tabloidele din România au scris imediat despre scena de nuditate din acest episod al serialului Familia Borgia.
M-am supărat foarte tare! Eu aveam şapte scene în episod, cu 10 secunde de nuditate! Scenă care fusese regizată, culmea, de partenerul meu, Francois Arnaud, care a avut ideea să-i vedem pe cei doi protagoniști din profil când fac dragoste şi discută. în acelaşi timp. Practic, cadrul iniţial este un cuplu, filmat din profil care vorbeşte, iar pe măsură ce camera se îndepărtează, îţi dai seama că ei fac dragoste în acest timp. Era frumoasă scena aceea! Au scos-o din context și au transformat-o în ceva urât.

     Cum a fost experienţa cu regizoarea Susanne Bier?
     E o forţă a naturii, pe care am adorat-o din primul moment. Eu sunt fata de la bucătărie (Rachel) care se îndrăgosteşte un mare bogătaş (interpretat de Bradley Cooper), care se însoară şi o aduce acasă pe noua sa soţie chiar în momentul în care fata în casă este evident gravidă. Soţia sa, Serena, interpretată de Jennifer Lawrence, vrea s-o distrugă pe Rachel. În carte, cele trei personaje sunt egale din punctul de vedere al importanţei. În film, povestea se focalizează pe personajele lui Bradley Cooper şi Jennifer Lawrence. Filmul nu poate să existe fără personajul meu, pentru că Rachel e ghimpele din coasta Serenei, mai précis copilul pe care soţul ei îl are cu fata în casă.
     Eu am dat proba la Susanne Bier în februarie I-am spus agentei mele că voi avea o problemă, că sunt sub contract la Anca Damian, pentru O vară foarte instabilă. Agenta mi-a spus că Susanne Bier mă plăcuse foarte mult la prima probă şi mi-a propus să nu mă prezint şi la următoarele, ci să-i spunem imediat că nu voi putea să joc, pentru că fac un alt film. Eram la Mons, unde făceam parte dintr-un juriu, când agenta mă sună să-mi spună că Susanne Bier e gata să renegocieze programul de filmare. Am fost la o săptămână de pregătiri în pre-producţie care însemnau repetiţii Susanne Bier căreia nu-i place să repete („Don't over-rehearse!", auzeam tot timpul). Am lucrat cu un trainer pentru accentul de Carolina de Nord. În carte (n.a. dramatizare a romanului „Serena", de Ron Rash), Rachel, personajul meu, este cel care supravieţuieşte întregii nebunii - ea duce viaţa mai departe. Este surviver-ul absolut. În scenariu au rămas nişte scene foarte frumoase, pentru că acest personaj este foarte frumos în simplitatea lui. Eu am citit cartea în timp ce turnam filmul, după ce jucasem deja nişte momente cheie. M-a bucurat foarte mult că am avut instinct; intuiţiile mele despre personaj erau confirmate.

     Ai spus că atunci când ai parteneri buni de joc, descoperi împreună cu ei...
     Sunt absolut dependentă de partenerul de joc. Am şi avut noroc să joc numai cu parteneri minunaţi. S-au creat prietenii foarte frumoase. Mi-am dat seama că mă simt cel mai bine într-un context internaţional, cu actori care vin din mai multe locuri. În felul acesta, nicio cultură nu devine majoritară. E frumos pentru că fiecare aduce ceva diferit în lucru, dar pe de altă parte se confirmă că meseria aceasta este la fel peste tot. Lucrăm toţi cu aceleaşi arme.

     Ce fel de experienţă actoricească a însemnat lucrul la Camera Trap, un film de tip found footage despre o echipă de documentariști?
     Camera Trap este camera folosită de către realizatorii de documentare, cu senzori de mişcare, pe care le montează în pădure şi sunt declanşate de către animale. Este vorba despre o echipă de documentarişti formată din cinci personaje - producătorul, regizorul, monteurul, directorul de imagine şi biologul, omul de ştiinţă, pe care îl joc eu care se duc să investigheze o zonă aflată undeva între Tibet şi China, unde au mai rămas numai câteva exemplare din specia pe cale de dispariţie a leoparzilor de zăpadă Amur.
     Formatul filmului este un documentar tip BBC, în care echipa de filmare vorbeşte direct la cameră. Este, de fapt, un film în film. L-am filmat în Isle of Man şi în Nepal. Ceva foarte bizar, pentru că actorii mânuiesc direct camerele de luat vederi. Tot ce aveam la dispoziţie era o cameră termală, un infraroşu, un Orion (care vede numai la lumina stelelor) şi camere go-pro (cele mici, care sunt purtate pe cap). Desigur că filmul are un director de imagine propriu. Go-pro-urile erau pe post de diary cams, la care personajele povestesc ce fac în fiecare zi. Există momente esenţiale din film care sunt filmate noaptea, cu camera termală, care percepe semnale de căldură de la copaci, animale, oameni. Pe de o parte, este un documentar (aşa cum îl vedem la televizor) şi, pe de altă parte, este un making of al lui. Este un fel de „meta-actorie", cum nu m-am aşteptat niciodată să. fac.

     Ca urmare, ce probleme ţi-a pus ca actor, acest gen de film-în-film?
     Uriaşe, iniţial. O dată pentru că trebuia să stăpânesc perfect limbajul unui biolog, având în vedere că foarte mult din film se baza pe improvizaţie. Eu am ajuns în Nepal cu tomuri despre familiile de felide, conflictul China-Tibet (care a dus la defrişări masive în zona aceea). Nu m-am pregătit aşa în viaţa mea pentru niciun examen! În orice secundă trebuia să fiu gata să pot improviza un monolog de 20 de minute, în limba engleză. (din care regizorul să poată să aleagă ce are el nevoie), în care să dezbat una dintre aceste probleme. Ceea ce este dincolo de vreo metodă de actorie! Asta am făcut: două luni de zile am învăţat la biologie. Pe de altă parte, era de jucat pasiunea omului de ştiinţă pentru care misiunea de salvare a unei specii pe cale de dispariţie este esenţială. Este un om obişnuit să stea în condiţii foarte dificile, departe de casă, luni în şir, care are o a numită legătură cu camera. Ea e acolo, o vezi, vorbeşti cu ea, dar nu vezi rezultatul. Apropo de cel de-al patrulea perete, un actor are un alt tip de relaţie cu camera. Eu ştiu tot timpul cum mă poziţionez faţă de cameră. Nu mă prefac că n-ar fi acolo. Dar aici, pe de o parte, camera era un mod de a povesti celor de acasă, pe de altă parte, era un mod de a-şi seta singur jocul actoricesc. Eu trebuia să fiu şi actor, şi tehnician şi surviver - pentru că atunci când filmam peste o râpă din Himalaya, ea era reală, nu exista niciun fel de plasă de protecţie. Regizorul filmului, care a fost DOP (n.a. director de imagine) pentru multe filme documentare de acest tip, ne-a explicat iniţial cum funcţionează fiecare tip de cameră, astfel încât să putem să filmăm cu ele. Foarte multe lucruri ni le-am filmat noi. Exista tot timpul şi varianta de back-up în care DOP-ul re-filma ceea ce nu ieşea. Asta a fost şi marea noastră mândrie de actori, când am văzut filmul la Londra, să recunoaştem bucăţi filmate de noi. De exemplu, în scenariul iniţial este o scenă în care monteurul o ia razna în cortul în care se face montajul materialului filmat. Personajul meu trebuia să vorbească cu el prin walkie-talkie. M-am dus la regizor şi 1-am rugat să îmi dea o cameră cu infraroşu ca să-mi fac un prim-plan, pe care 1-am făcut ghemuită lângă un copac, având o criză de plâns. Am fost foarte mândră când am văzut că nu numai a păstrat acest prim-plan în film, dar -a şi făcut momentul central al scenei.

     Ai folosit ceva din modul de a juca pentru teatru?
    Asta este ceva foarte bizar, dar de când filmez în străinătate nu mai există dihotomia actorie de teatru şi actorie de film. Nu ţi se spune niciodată: „Joci ca în teatru!" Pur şi simplu joci! Nu există dihotomia actor de film - actor de teatru decât în sensul că un actor teatru nu a făcut încă film. Pentru că există poveşti în care oamenii se mişcă, trăiesc... De exemplu, tocmai am făcut acum un film, la Budapesta, care se numeşte Thursday inspirat de romanul lui G.K. Chesterton "The Man Who Was Thursday". Povestea, pe scurt, este a unui preot american care îşi pierde credinţa şi este trimis la un fel de rehab pentru preoţi, unde aceştia sunt re-formaţi. Acest preot este pus de un agent al Vaticanului să se infiltreze într-o celulă de anarhişti din Roma, care plănuiesc să răstoarne papalitatea, şi pe al cărui lider trebuie să îl distrugă. Scenariul este foarte bine scris, pentru că are şi o latură supranaturală, care este foarte bine integrată cu cea de filrn poliţist. Personajul pe care îl joc în acest film, care este liderul anarhiştilor (şi care mi-a plăcut cel mai mult din tot ce am jucat până acum, dar despre care, din păcate nu pot să spun mai multe, până nu iese filmul), avea nişte monoloage despre credinţă, Dumnezeu și ce înseamnă biserica, pe care, dacă ar fi să judecăm după termenii româneşti, le-am făcut într-un teatral exagerat. Având libertate din partea regizorului, iar eu nemaigândind în termini dihotomici, dacă personajul o cere, dacă este expansiv, atunci folosesc toate instrumentele meseriei mele.

     Se vorbeşte despre un tip de joc „minimalist" în filmele Noului Val românesc...
     Noi am inventat un stil al „non-omului" în film. Personajele sunt imobile, suferă de un soi de pareză. de la ochi în jos (pentru că ochii nu ai cum să-i anulezi). Gura este inexpresivă, nu gesticulează. deloc. Pentru un popor care gesticulează foarte mult, care este de sorginte latină, mi se pare că noi, în filme, vorbim despre altcineva! Am făcut un soi de hibrid scandinavo-extraterestru, care nu are expresivitate! Forma prevalează în raport cu conţinutul.

     Unde rezidă libertatea actorului în raport cu regizorul?
     Regizorii au această libertate, de a putea face ce vor ei în momentul în care vor. Noi, actorii, nu o avem. Noi învăţăm să ne placă (refuzăm dacă nu ne place deloc rolul), să facem din propunerea de joc ceva mai important decât orice pe lume! Noi suntem peţiţi. Stăm ca nişte damicele în turnuri şi aşteptăm să fim peţiţi, să fim aleşi, să ni se arunce mărul. Mă rog, asta dacă ai norocul divin pe care l-am avut eu în ultima vreme... Am avut parte numai de regizori foarte speciali din punctul acesta de vedere, cu care am putut crea, care mi-au dat libertate, care au intervenit doar ca să dea o tuşă finală, care mi se pare esenţială! Mie îmi place să fiu construită. Sunt genul de actor care vrea să-şi omoare cerebralitatea punându-mă la dispoziţia regizorului pentru a fi demolată şi reconstruită. În general, merg împotriva instinctului. Întotdeauna pornesc de la diferenţele dintre mine şi personaj. Este mult mai fructuos şi mult mai fascinant ceea ce nu e ca mine.

     Și ce descoperi pe drum?
    Diverse obstacole. Asta mi s-a întâmplat cu filmul din mijoc, pe care 1-am făcut între Camera Trap şi Thursday, care se numeşte Index Zero. Între două personaje foarte verbale şi expresive pe care le făcusem (leaderul anarhiştilor pe care îl joc în Thursday e un demagog fascinant, extrem de teatral, citează poezii, un fel de vrăjitor al vorbelor), aici fac un personaj care este mai aproape de un animal (avea trei replici în tot filmul, fiind rol principal). Este un sci-fi, în care avem o lume distopică în care statul refuză să mai plătească asigurări sociale pentru cetăţeni. Scenaristul a creat o poveste care este situată în viitorul apropiat. Europa s-a unit în Statele Europei, iar tot ce se află în afara unei zone bine delimitate, este un wasteland. Oamenii stau în cetate. Nu mai există naşteri naturale (graviditate), pentru că implică riscuri, nu mai există alcool, țigări, droguri, tot ceea ce ar putea face rău oamenilor. Ele există în afara barierei. În cetate este o lume foarte sterilă. În demenţa asta, vezi un cuplu care merge prin wasteland, care încearcă să treacă bariera şi să ajungă în cetate, neştiind ce-i aşteaptă acolo. Ea este gravidă. Este o foarte frumoasă poveste de dragoste. Ea este născută în sălbăticie, într-o comunitate de copii abandonaţi de către părinţi; se comportă foarte crud faţă de oricine altcineva în afară de el, singurul pe care îl consideră o fiinţă umană. E complet amorală, nu ştie ce e bine şi ce e rău. Mi-a fost foarte greu să selectez ce ştie şi ce nu ştie despre civilizaţie personajul meu: Știe ce e o furculiţă şi la ce foloseşte, dar nu ştie ce e un telefon mobil. În scena de delir este pentru prima oară liniştită, sunt primiţi într-o casă şi, înainte de a adormi, în timp ce o ia uşor febra, începe să delireze. Aici are un monolog de teatru absurd. Tot personajul acesta este teatru; amândoi sunt un fel de Caliban.

     Următorul proiect din ce zonă ai vrea să fie — teatru sau film?
     Orice, şi film şi teatru în mod egal.

 
(Film nr.1 / 2014)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: ana ularu, interviu cu ana ularu

Opinii: