Să consemnăm în primul rând faptul că se mai face, în sfârşit, şi un film despre studenţi. Un film documentar, în care se investighează direct un univers complex şi foarte aparte, cu aparenţe atât de labile pentru omul din afara lui încât, mai ales atunci când acest om este un documentarist, preferă de obicei să-l ignore şi să treacă la alt subiect. Şi chiar dacă filmul lui Alexandru Sîrbu vorbeşte doar despre „ultimele nopţi ale studenţiei”, meritul lui nu este cu nimic diminuat, căci regizorul a ştiut să păstreze intacte, în secvenţele filmului său, sensurile pe care le implică noţiunea de student.
Este vorba de studenţii din ultimul an de la arhitectură şi de munca lor încordată, dăruită, plină de pasiune din ceasurile — ultimele — dinaintea predării proiectului de diplomă. Pornind de la aceste date, filmul dezvoltă trei părţi distincte, al căror numitor este tocmai acel complex spiritual, propriu numai acestei vârste, pe care îl întrezăreşti permanent dincolo de imaginea concretă. După prima parte, în care se consumă efortul nebănuit al „finish”-ului despre care vorbeam mai sus, urmează o a doua, ce prezintă proiectele în care s-au materializat aceste cheItuieli de energie, inventivitate şi talent; nu prin descripţie plicticoasă, monoton exactă, ci animându-le, înglobându-le în viziunea mare a unui oraş unitar — „oraşul care nu va fi construit niciodată” — inedit şi atât de tentant încât ai renunţa imediat la confortul tău obişnuit pentru o cotă de participare. Partea a treia este „marea confruntare” — studenţii îşi susţin proiectul în faţa comisiei oficiale, proiectele vor fi sau nu validate, oricum, tot ce a fost până acum îşi va dovedi întâia finalitate majoră.
Aceasta este substanţa faptică a filmului lui Alexandru Sîrbu, preţioasă chiar numai pentru cantitatea reală de informaţie pe care o conţine. Dar mult mai importantă este, în Proiecte, ambianţa umană care o generează şi o motivează. Studenţii din primele secvenţe sunt neraşi, fetele sunt îmbrăcate în pantaloni, toţi sunt murdari de tuş, cineva mănâncă, cu privirea aiurea, înghesuit pe un colţ de planşetă, ţigările se aprind necontenit una de la alta, în ochii obosiţi înţelegi multele cafele băute până atunci; totul are o tensiune nemaipomenită. Acesta este adevăratul chip al pasiunii necondiţionate, absolute, în faţa căreia meschinele convenienţe dispar. Aceşti oameni îşi desenează pe planşe viitorul, semnătura lor se aşterne în josul unei autobiografii.
Proiectele — aici pelicula, dintr-o foarte plăcută nuanţă de sepia, devine colorată (imaginea Gh. Georgescu) — sunt nu numai rezultatul muncii de şase ani de zile: sunt visurile studenţilor, idealul lor moral. Sunt îndrăzneţe, poate irealizabile, au fantezie şi căldură, sunt declaraţii de dragoste înscrise în linii şi volute.
Discutarea lor de către somităţi cu renume în materie de arhitectură, urmată de implacabila notă — mai mare sau mai mică — nu estompează cu nimic aceste superbe profiluri studenteşti. Opiniile sunt apărate cu un curaj ferm, neaşteptat, chiar când contrazic soluţiile „clasice”. Siluetele de o eleganţă şi sobrietate ireproşabile care pledează în faţa comisiei şi a planşelor întinse pe pereţi sunt ale aceloraşi oameni din primele secvenţe; în ochii lor vibrează aceeaşi pasiune.
Se cuvin numai laude celor doi oameni maturi — Alexandru Sîrbu şi Gh. Georgescu — care au descifrat şi au refăcut cu atâta înţelegere şi pregnanţă o structură sufletească de mari promisiuni — vârsta studenţiei.
Excelenţa montajului la acest film ne obligă să amintim un nume întotdeauna omis cel al montorului Anton Belici.
