Mai ales în cinematografie, condiția „autorului” debutant (în speță, regizorul) este ingrată: întâi de toate, prin marea răspundere pe care și-o asumă (actul debutului însemnând, aici, nu numai o opțiune personală: ieșirea din starea „larvară” a încercărilor „de atelier”, ci și angrenarea — anume întru susținerea acestei ieșiri — a unor importante mijloace artistice financiare și de producție).
De-aceea, mi-am zis întotdeauna că lectura „cronicilor de film” referitoare la debuturi regizorale trebuie făcută cu discernământ — sau, dacă vreți, de conivență cu cronicarul: acesta având moralmente obligația de a susține un debut(ant); cu condiția, desigur, ca „balanța intimă” a actului respectiv să încline — fie și numal cu o câtime — către polul opus eșecului.
Când, însă, acul indică nereușita, obligația morală de care vorbeam dispare — și „debutantul” trebuie tratat drept ceea ce este: un simplu (sau mai puțin simplu) veleitar cu pretenții nesusținute de realitatea propriei înzestrări.
Coborând discuția pe tărâmul realității concrete, s-o spunem de la bun început că — exceptând Pădurea de fagi, analizat data trecută — nici unul dintre debuturile acestui sfârșit de vară n-a oferit garanția unei posibile dezvoltări.
Iată-l, de pildă, pe Doru Matei — scenarist si regizor al scurt-metrajului Comandă urgentă: o ficțiune inspirată din lupta forțelor patriotice împotriva trupelor germane aflate pe teritoriul românesc în anii ultimului război mondial... Să consemnăm caracterul simplist, pueril al poveștii, Iipsită de elementele apte s-o facă plauzibilă în ordinea realității istorice de la care se revendică. Nu lipsesc poncifele (comisarul semi-cretin, chestorul dezabuzat, informatorul tenebros, caii mascați și alte găselnițe), discursul incoerent al tânărului cineast contaminând toate compartimentele de lucru ale filmulul (deși în dreptul câtorva dintre ele întâlnim numele unor recunoscuți profesioniști).
Un alt tip de stângăcie ne oferă A doua variantă — al cărui regizor, Ovidiu Ionescu, este și co-scenarist (alături de Rodica Ojog-Brașoveanu și Victoria Marinescu): e stângăcia țeapăna a celui plin de sine, convins că... merge la sigur. Am înțeles că filmul de-acum reprezintă „dezvoltarea” în limitele categoriei de lung metraj a unui film produs de Televiziunea Română în 1984. Mă-ntreb ce rațiuni au patronat recuperarea, recondiționarea și refolosirea acelui film pentru „marele ecran”? Pasabilă la lectură: pentru cine-o consumă, literatura polițistă a Rodicăi Ojog-Brașoveanu își vădește inconsistența și lipsa de suflu atunci când încerci s-o scoți din matca-i îngustă și s-o aduci la dimensiunile ecranului. Pe aceste „calități” s-a pliat perfect demersul lui Ovidiu Ionescu — care a preluat tale-quale și stângăciile, și inadvertențele, și contrazicerile scenariului (pe care-I co-semnează). Lipsa de ritm a filmului, ca și lipsa de relief a personajelor (plate ca desenul unei tipsii — exceptându-l, desigur, pe Chatnoir, alias Ion Caramitru), nu poate fi imputată decât regiei: care nu convinge nici în detalii, nici în ansamblu.
O situație parțial deosebită de cele schițate mai sus oferă al treilea debutant de care ne ocupăm acum, Stelian Stativă — regizorul scurt-metrajului Luminile din larg — o „poveste cu liceeni” (încă una!) propusă de Mihai Istrățescu (prezent în memoria noastră pentru debutul său scenaristic, realizat sub bagheta lui Dinu Tănase: MijIocaș Ia deschidere). N-aș putea spune că povestea, în sine, e lipsită de interes: după cum n-aș putea spune că Stelian Stativă nu-și cunoaște meseria (de altfel, el a fost secund la câteva filme importante ale cinematografiei noastre). Ceea ce-i patronează, însă, demersul e — îndrăznesc să cred — o totală lipsă de convingere: în virtuțile subiectului, ca și în propriile virtuți. Filmul pare lucrat în pauza dintre alte două — acelea, mult mai importante și mai demne de interes: din această pricină, Luminile din larg ne lasă așa cum ne-a găsit — în loc să ne certifice, cum era de așteptat, apariția unui nou regizor.
În aceste condiții, stau — vorba cântecului — și mă-ntreb pentru ce...
P.S. Luminile din larg certifică, totuși, apariția unui operator: Sorin Chivulescu, cu care sper să ne mai vedem...
