A fost odată ca niciodată... Așa încep toate poveștile. A fost odată nespus de frumoasa pădureancă Simina, au fost neînțelesul Iorgovan, fiul bogățoiului din Curtici, argatul Șofron și o lungă și răbdătoare suferință care s-a numit Iubire.
Cam asta era tot ce știam în momentul în care am pornit la drum, drum care s-a confundat cu rolul „
Pădurencei”, drum anevoios și plin de îndoieli. Mă întrebam de unde vin și, mai ales, încotro îmi îndrept pașii; eram între pereții necunoscutului. Puteam oare să devin o verigă din lanțul care se numește Film? Trebuia să-mi asum imensa responsabilitate a destinului propriu. a paginii care aveam s-o scriu în cartea vieții mele. Întrebam și răspunsuri, dar mai ales întrebări, neliniște și îndoială, toate se distilau în gândurile-mi. Distingeam lucrurile, dar nu știam încă să le numesc. Ba mai mult încă, nu le delimitam de mine însămi. Ele existau în mine, erau parte componentă a propriei mele existențe. La un moment dat, am întors capul și am întâlnit privirea luminoasă a unei fete pe care aveam impresia că o cunosc de foarte multă vreme. Surâzând, mi-a făcut semn să mă apropii. Înaintam spre ea aproape fără să-mi dau seama. Dar ce ciudat! În fața-mi nu mai era acea fată, ci chiar lumea „Pădurencei!”. Ceea ce vedeam, era întocmai mișcarea din sufletul meu!
De acum încolo, devenisem alta, devenisem Simina. De acum încolo, devenisem eu însămi.
...Mi se pare normal să mă gândesc acum, în prag de primăvară, la ea
, la noi, la întâlnirea noastră.
Mi se pare normal să-i șoptesc, acum încet, în taină, „La mulți ani, Simina!” Mi se pare normal ca ea să-mi întoarcă favoarea. Pentru că Simina, pentru mine, nu este un personaj, ci o persoană, o fată cu care m-am identificat, de care nu vreau să mă despart, pentru că mă simt mai bogată, câtă vreme există încă în sufletul meu...
