Patru schițe cinematografice grupate sub titlul
De patru ori start aduc în fața publicului patru debuturi regizorale. Mai bine zis, patru foste debuturi. Între timp, trei dintre cei patru regizori au avut deja premiera câte unui lungmetraj, iar doi dintre ei se află în etapa finală a celui de al treilea film. Dar pentru că tot este vorba de cinema, să profităm de tehnica
flashback-ului și să ne întoarcem la ora debutului lor.
O minifișă profesională a autorilor se impune. Cine formează această nouă și binevenită patrulă regizorală? În ordinea propusă de filmul-matcă:
1.
Cornel Diaconu. Absolvent al IATC în 1971, secția operatorie. Realizează, în calitate de regizor, câteva documentare la Canalul Dunăre—Marea Neagră. Festivalul național al tineretului de la Costinești le reține în palmares. Succesul îi deschide poarta către filmul de ficțiune. Debutează cu prezentul
Tema 13: Bătrânețe. Urmează debutul în lungmetraj cu
Escapada. Acum se află în faza finală cu
Salutări de Ia Agigea. Este lector la catedra de operatorie a IATC.
2.-3. Dan Marcoci și
Constantin Păun, colegi la clasa regie a prof.
Elisabeta Bostan. Termină IATC în promoția 1976. Totuși, nu fac parte chiar din aceeași promoție. Dan Marcoci intră la IATC direct de pe băncile liceale, Constantin Păun după ce lucrează câțiva ani la Animafilm. De la scurtmetrajele pe care le vedem acum (
Mobilă stil și
Clipele dinaintea singurătății), amândoi au avut premiera în 1983 cu câte un lungmetraj:
Mult mai de preț e iubirea și, respectiv,
Melodii la Costinești. Marcoci se află acum în faza de finisare a celui de al treilea film,
Scopul și mijloacele.
4.
Dumitru Dinulescu, autorul celui de al patrulea minifilm,
Întâlnirea din pământuri, este cel mai vârstnic dintre ei. A absolvit IATC cu 12 ani în urmă, timp în care a câștigat o interesantă experiență profesională ca regizor secund. În aceeași perioadă debutează și ca scriitor cu un volum de schițe „Robert calul”. Singurul care nu a debutat încă în lungmetraj. Îl așteptăm.
Pentru spectatorul avizat, întâlnirea propusă cu aceste patru schițe cinematografice și respectiv cu autorii lor devine astfel cu atât mai interesantă în perspectiva cunoașterii lor ulterioare. Ce anunțau filmele lor? În primul rând mi se pare că ele delimitau de pe atunci o diferențiere între echipa Diaconu—Marcoci—Păun și Dinulescu. O diferențiere nu înseamnă neapărat o ierarhizare valorică, ci doar apartenența la două modalități oarecum deosebite de a face film. Una mai dinamică, cultivând elipsa, filtrând mereu realitatea prin prisma ironiei; una mai poetică, mai interesată de a comunica stări și sentimente decât de firul epic.
Să începem cu ultimul dintre filme:
Întâlnirea din pământuri. Prin însăși opțiunea literară (scenariul de
Ion Cojar este inspirat de povestirea omonimă a lui Marin Preda, căreia îi asociază două personaje din „Marele singuratic”), regizorul Dumitru Dinulescu se afiliază fructuoasei tradiții a ecranizărilor din cinematografia noastră. Mai puțin interesat de elementele povestirii ca atare (articulată din două fragmente care pot face, de fapt, abstracție unul de celălalt: dragostea curmată de moarte, dintre Niculae Moromete și pictorița Simina, și evocarea tinereții tatălui lui Niculae), cât de captarea și redarea unui
sentiment numit Marin Preda. Prin obsedantul „remember” al copilăriei din sufletul bătrânului care se apropie de asfințit, cineastul încearcă să sugereze valorile perene ale unei spiritualități care se reclamă din lumea satului. Ochiul se pierde în nesfârșirea câmpului străbătut doar de copitele cailor trecând în goana nebună. Ca și anii. Liniștea e curmată doar de chiuiturile tinerilor porniți să cucerească iubitele. Și viața. Sunt câteva secvențe din care se pot citi un stil și o opțiune ideatică.
Tot în jurul unui sentiment de aducere aminte, dar de astă dată în planul unei realități diurne, se organizează și scenariul lui Aristide Butunoiu în
Clipele dinaintea singurătății. Doi părinți, ajunși în prag de bătrânețe, își așteaptă fiul (adoptiv sau neadoptiv, nu mai are importanță) care, ajuns „om mare”, a uitat de ei. Constantin Păun orchestrează o mini-simfonie a așteptării. Uvertura, plină de speranță („A spus că vine! A spus că vine!”), ne introduce într-o lungă așteptare activă. Pregătirile: îmbrăcatul celui mai bun costum, șiragul de perle, sticluța cu parfum, așezatul mesei, lustruitul farfuriilor, plăcinta pusă la cuptor etc. etc. devin gesturile unui ritual al devoțiunii materne-paterne. Finalul aduce o dată cu inserarea dezamăgirea. Mașinile au trecut toate fără să se oprească. Câinele a lătrat mereu, dar la alți trecători. Dezamăgirea, dar nu reproșul. Clocotul interior e trădat doar de o banală întrebare: „Cum arăta?”/ „Are câteva fire de păr alb.” Din imaginile unui univers intim, casnic, regizorul reușește să facă trimiteri la o realitate mai amplă, conturând câteva prototipuri sociale. El știe să selecteze detaliul semnificativ și în ciuda unei dilatări a ritmului știe să creeze atmosferă, morala „fabulei” rămânând implicită, dar nu mai puțin pregnantă atunci când filelor rupte din calendar le sunt contrapuse filele albumului de fotografii cu fiul-rătăcitor, la vârsta copilăriei.
În
Mobilă stil, Dan Marcoci ne propune un dialog mai fantezist. Eroul său, tânărul posesor al unui fotoliu stil, intră în legătură cu lumea, o definește și se autodefinește, prin felul cum toți se raportează la obiectul cu pricina. Pentru sculptorul modernist fotoliul este un obiect depășit; pentru șoferul de taxi, scaunul „stil sau nestil, e tot un drac”; alții râvnesc să-I cumpere, dar nu îndrăznesc să se apropie de frica paznicului din parcul pe al cărui gazon stăteau tolăniți și fotoliul și tânărul... Observația ironică nu lipsește, scaunul devenit pe parcurs prieten, companion, confident, ajunge în cele din urmă un simplu... rucsac. Marcoci nu își domină povestea în planul real. Sarcasmul său are nevoie ca să se exprime de un drum ocolit. Alege ca formulă de evadare visul, dar nici așa nu domină întotdeauna materia dramatică.
Mobilă stil rămâne un posibil dialog duios-parodic cu lumea.
Și în
Tema 13: Bătrânețea, dialogul „înțeleptului” cu lumea se angajează prin intermediul unui obiect. Numai că de astă dată el este prelungirea firească a ochiului cineastului: lentila fotografică. Filmul de debut al lui Cornel Diaconu ar putea fi recepționat și ca o confesiune autobiografică. Eroul său, tot un tânăr, pasionat de arta imaginii, se pregătește să dea un examen pe tema bătrâneții. Pentru a recrea lumea, artistul o descompune mai întâi într-o puzderie de imagini, nu întotdeauna semnificative (o femeie se rujează, un bătrân se descalță în parc, o felie de cozonac stă tolănită pe o farfurie, zeci de pisici, un câine, câțiva bătrâni...) din care el urmează să aleagă
acel bătrân,
acel câine,
acel balcon. O dată depășite obstacolele subiective ale propriei opțiuni (în dormitorul cu paturi suprapuse, fotografiile sunt confruntate cu părerea unui coleg; sau sfatul profesorului din sala de curs) artistul trebuie să escaladeze o seamă de obstacole obiective (autorul le dă o subtilă expresie la limita între plauzibil și caricatură) pentru a-și impune opera. Diaconu aduce un omagiu creatorului de artă. Omagiu care, desigur, nu a lăsat indiferent nici juriul Festivalului internațional de la Bilbao, din decembrie trecut, care i-a acordat Marele premiu. Cu atât mai mult cu cât el era susținut de o siguranță în a crea caractere, situații și atmosfera care depășește experiența debutului. O poveste simplă, directă, încărcată însă în fiecare cadru de o percutantă reflecție de viață și mereu cenzurată de o inteligentă ironie.
Nu putem încheia fără a elogia prezența marilor noștri actori:
Eugenia Bosînceanu,
Valeria Seciu,
Mitică Popescu,
Octavian Cotescu, care au înțeles să fie alături de cei patru regizori la acest început de drum.