​„De patru ori start!” – cronica de film

     Patru schițe cinematografice gru­pate sub titlul De patru ori start aduc în fața publicului patru debuturi regizorale. Mai bine zis, patru foste debuturi. Între timp, trei din­tre cei patru regizori au avut deja premiera câte unui lungmetraj, iar doi dintre ei se află în etapa finală a celui de al treilea film. Dar pentru că tot este vorba de cinema, să profi­tăm de tehnica flashback-ului și să ne întoar­cem la ora debutului lor.
     O minifișă profesională a autorilor se im­pune. Cine formează această nouă și bineve­nită patrulă regizorală? În ordinea propusă de filmul-matcă:
     1. Cornel Diaconu. Absolvent al IATC în 1971, secția operatorie. Realizează, în calitate de regizor, câteva documentare la Canalul Dunăre—Marea Neagră. Festivalul național al tineretului de la Costinești le reține în palma­res. Succesul îi deschide poarta către filmul de ficțiune. Debutează cu prezentul Tema 13: Bătrânețe. Urmează debutul în lungmetraj cu Escapada. Acum se află în faza finală cu Salutări de Ia Agigea. Este lector la catedra de operatorie a IATC.
     2.-3. Dan Marcoci și Constantin Păun, co­legi la clasa regie a prof. Elisabeta Bostan. Termină IATC în promoția 1976. Totuși, nu fac parte chiar din aceeași promoție. Dan Marcoci intră la IATC direct de pe băncile liceale, Constantin Păun după ce lucrează câ­țiva ani la Animafilm. De la scurtmetrajele pe care le vedem acum (Mobilă stil și Clipele dinaintea singurătății), amândoi au avut pre­miera în 1983 cu câte un lungmetraj: Mult mai de preț e iubirea și, respectiv, Melodii la Cos­tinești. Marcoci se află acum în faza de fini­sare a celui de al treilea film, Scopul și mijloacele.
     4. Dumitru Dinulescu, autorul celui de al patrulea minifilm, Întâlnirea din pământuri, este cel mai vârstnic dintre ei. A absolvit IATC cu 12 ani în urmă, timp în care a câști­gat o interesantă experiență profesională ca regizor secund. În aceeași perioadă debu­tează și ca scriitor cu un volum de schițe „Robert calul”. Singurul care nu a debutat încă în lungmetraj. Îl așteptăm.
     Pentru spectatorul avizat, întâlnirea propusă cu aceste patru schițe cinematografice și respectiv cu autorii lor devine astfel cu atât mai interesantă în perspectiva cunoașterii lor ulterioare. Ce anunțau filmele lor? În primul rând mi se pare că ele delimitau de pe atunci o diferențiere între echipa Diaconu—Marco­ci—Păun și Dinulescu. O diferențiere nu în­seamnă neapărat o ierarhizare valorică, ci doar apartenența la două modalități oarecum deosebite de a face film. Una mai dinamică, cultivând elipsa, filtrând mereu realitatea prin prisma ironiei; una mai poetică, mai intere­sată de a comunica stări și sentimente decât de firul epic.
     Să începem cu ultimul dintre filme: Întâlni­rea din pământuri. Prin însăși opțiunea lite­rară (scenariul de Ion Cojar este inspirat de povestirea omonimă a lui Marin Preda, căreia îi asociază două personaje din „Marele singu­ratic”), regizorul Dumitru Dinulescu se afiliază fructuoasei tradiții a ecranizărilor din cinema­tografia noastră. Mai puțin interesat de ele­mentele povestirii ca atare (articulată din două fragmente care pot face, de fapt, ab­stracție unul de celălalt: dragostea curmată de moarte, dintre Niculae Moromete și picto­rița Simina, și evocarea tinereții tatălui lui Ni­culae), cât de captarea și redarea unui senti­ment numit Marin Preda. Prin obsedantul „re­member” al copilăriei din sufletul bătrânului care se apropie de asfințit, cineastul încearcă să sugereze valorile perene ale unei spiritua­lități care se reclamă din lumea satului. Ochiul se pierde în nesfârșirea câmpului stră­bătut doar de copitele cailor trecând în goana nebună. Ca și anii. Liniștea e curmată doar de chiuiturile tinerilor porniți să cucerească iubitele. Și viața. Sunt câteva secvențe din care se pot citi un stil și o opțiune ideatică.
     Tot în jurul unui sentiment de aducere aminte, dar de astă dată în planul unei reali­tăți diurne, se organizează și scenariul lui Aristide Butunoiu în Clipele dinaintea singu­rătății. Doi părinți, ajunși în prag de bătrânețe, își așteaptă fiul (adoptiv sau neadoptiv, nu mai are importanță) care, ajuns „om mare”, a uitat de ei. Constantin Păun orchestrează o mini-simfonie a așteptării. Uvertura, plină de speranță („A spus că vine! A spus că vine!”), ne introduce într-o lungă așteptare activă. Pregătirile: îmbrăcatul celui mai bun costum, șiragul de perle, sticluța cu parfum, așezatul mesei, lustruitul farfuriilor, plăcinta pusă la cuptor etc. etc. devin gesturile unui ritual al devoțiunii materne-paterne. Finalul aduce o dată cu inserarea dezamăgirea. Mașinile au trecut toate fără să se oprească. Câinele a lătrat mereu, dar la alți trecători. Dezamăgirea, dar nu reproșul. Clocotul interior e trădat doar de o banală întrebare: „Cum arăta?”/ „Are câteva fire de păr alb.” Din imaginile unui univers intim, casnic, regizorul reușește să facă trimiteri la o realitate mai amplă, con­turând câteva prototipuri sociale. El știe să se­lecteze detaliul semnificativ și în ciuda unei dilatări a ritmului știe să creeze atmosferă, morala „fabulei” rămânând implicită, dar nu mai puțin pregnantă atunci când filelor rupte din calendar le sunt contrapuse filele albumului de fotografii cu fiul-rătăcitor, la vârsta co­pilăriei.
     În Mobilă stil, Dan Marcoci ne propune un dialog mai fantezist. Eroul său, tânărul pose­sor al unui fotoliu stil, intră în legătură cu lu­mea, o definește și se autodefinește, prin fe­lul cum toți se raportează la obiectul cu pri­cina. Pentru sculptorul modernist fotoliul este un obiect depășit; pentru șoferul de taxi, scaunul „stil sau nestil, e tot un drac”; alții râvnesc să-I cumpere, dar nu îndrăznesc să se apropie de frica paznicului din parcul pe al cărui gazon stăteau tolăniți și fotoliul și tânărul... Observația ironică nu lipsește, scau­nul devenit pe parcurs prieten, companion, confident, ajunge în cele din urmă un sim­plu... rucsac. Marcoci nu își domină povestea în planul real. Sarcasmul său are nevoie ca să se exprime de un drum ocolit. Alege ca formulă de evadare visul, dar nici așa nu do­mină întotdeauna materia dramatică. Mobilă stil rămâne un posibil dialog duios-parodic cu lumea.
     Și în Tema 13: Bătrânețea, dialogul „înțe­leptului” cu lumea se angajează prin interme­diul unui obiect. Numai că de astă dată el este prelungirea firească a ochiului cineastu­lui: lentila fotografică. Filmul de debut al lui Cornel Diaconu ar putea fi recepționat și ca o confesiune autobiografică. Eroul său, tot un tânăr, pasionat de arta imaginii, se pregă­tește să dea un examen pe tema bătrâneții. Pentru a recrea lumea, artistul o descompune mai întâi într-o puzderie de imagini, nu întot­deauna semnificative (o femeie se rujează, un bătrân se descalță în parc, o felie de cozonac stă tolănită pe o farfurie, zeci de pisici, un câ­ine, câțiva bătrâni...) din care el urmează să aleagă acel bătrân, acel câine, acel balcon. O dată depășite obstacolele subiective ale pro­priei opțiuni (în dormitorul cu paturi supra­puse, fotografiile sunt confruntate cu părerea unui coleg; sau sfatul profesorului din sala de curs) artistul trebuie să escaladeze o seamă de obstacole obiective (autorul le dă o subtilă expresie la limita între plauzibil și caricatură) pentru a-și impune opera. Diaconu aduce un omagiu creatorului de artă. Omagiu care, desigur, nu a lăsat indiferent nici juriul Festivalului internațional de la Bilbao, din decembrie trecut, care i-a acordat Marele pre­miu. Cu atât mai mult cu cât el era susținut de o siguranță în a crea caractere, situații și at­mosfera care depășește experiența debutului. O poveste simplă, directă, încărcată însă în fiecare cadru de o percutantă reflecție de viață și mereu cenzurată de o inteligentă iro­nie.
     Nu putem încheia fără a elogia prezența marilor noștri actori: Eugenia Bosînceanu, Valeria Seciu, Mitică Popescu, Octavian Co­tescu, care au înțeles să fie alături de cei pa­tru regizori la acest început de drum.