REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



De meserie, producător de evenimente


Vom călători împreună cu domnul Dan Chişu în jurul Pământului... vom „gusta" aventura, vom asculta „sunetul" pământului, vom decupa imagini dintr-un film, deocamdată, existent doar în memoria invitatului nostru. Se cuvine, domnule Dan Chişu, să vă cunoaştem mai întâi, cartea de identitate: sunteţi organizator şi director de festivaluri de film şi, organizator de spectacole şi concerte, scenarist, scriitor şi... un foarte bine cunoscut restaurator...
 
Păi, nu cred că mai este nevoie acum de nici un fel de prezentare, pentru că deja aţi cam spus totul! Meseria mea de bază ar fi aceea de producător de evenimente şi de emisiuni de televiziune. Cam asta am făcut, constant, în ultimii 15 ani. Pentru că urăsc monotonia, pe lângă aceste lucruri am mai început să fac tot felul de mici artificii, cum ar fi restaurantul sau ceainăria, sau cum ar fi spectacolul de stand-up pe care îl fac la Teatrul Naţional în sala aceea de la Cafe Deco. Ar mai fi câte ceva de făcut şi de aici încolo, aşa că s-ar putea să îmi schimb profilul... Aşa că cea mai bună prezentare este — Dan Chişu — pur şi simplu!
 
Vă place să descoperiţi locuri şi lucruri mai puţin cunoscute şi faceţi ce faceţi şi plecaţi iar la drum!
 
Totul a început cu foarte mult timp în urmă, pe vremea când, fiind tânăr emigrant la Paris, mi-am dat seama că e foarte greu să performezi acolo venind dintr-o ţară ca România, cu un bagaj teribil de bogat — mă refer la o cultură generală care domina, efectiv, cultura generală a celor cu care mă întreceam în ocuparea feluritelor posturi pe care le solicitam, dar având în permanenţă handicapul celui care nu văzuse nimic altceva decât România. Poate de la acest lucru, poate şi de la imposibilitatea de a-mi face o carieră în cinema acolo, fiind eu foarte tânăr, iar mediul foarte închis şi ermetic, am optat pentru angajarea într-o companie de turism, avantajul meu principal fiind, cum am spus, cultura mea generală şi cele 4-5 limbi pe care le vorbeam. Mi-am găsit o slujbă la Nouvelles Frontieres, loc în care am început să înţeleg cum arată Pământul. Am avut şi şansa nemaipomenită să-1 cunosc pe Directorul de Relaţii Internaţionale, sau mai bine spus să fiu observat, să intru în atenţia acestui domn: Christian Pinot, care pe lângă faptul că era director în cea mai mare companie de turism din Franta la acel moment, îşi dăduse şi doctoratul în Istoria României, in perioada regalistă. Când a aflat că are un român în companie, primul lucru pe care 1-a făcut a fost să mă aducă în biroul lui, cu gândul, bănuiesc, să mă umilească, arătându-mi că ştie mult mai bine decât mine istoria propriei mele ţări! Norocul meu a fost că am putut să-i răspund cu aceeaşi monedă despre ţara lui. A fost uimit cât de bine cunosc Istoria Franţei... Intre noi s-a creat o punte extraordinară şi aveam să aflu mult mai multe lucruri despre el, de pildă faptul că părinţii lui erau custozii Muzeului Luvru. Era o persoană cu o cultură impresionantă şi se pare că acest lucru a determinat o legătură atipică între noi şi din acel moment cred că am fost favorizat de situaţie, pentru că am început să primesc destinaţiile cele mai interesante: am stat şase luni în India şi am stat câteva luni şi în Mexic, având rezidenţă cu toate grupurile de turişti francezi care vizitau zona. Pe lângă asta, înainte de a mă întoarce în ţară, stăpâneam întru totul Turcia, Bulgaria, Iugoslavia şi România. Deşi nu aveam dreptul să intru în România, eram în poziţia de responsabil pentru toate aceste destinaţii. Permisiunea de a intra în ţară am primit-o după obţinerea paşaportului francez.
Deci, lumea am văzut-o atunci... Acum n-am făcut decât să înşir tot ce se poate înşira într-o călătorie de 80 de zile, parafrazând poate, într-un fel, călătoria lui Phileas Fogg, mergând pe urmele lui cu gândul şi cu mijloacele de transport pe care acesta le-a folosit: am călătorit şi noi, la rândul nostru, cu avionul, trenul, vaporul, barca cu pânze, balonul, sania cu câini şi aşa mai departe, doar pentru frumuseţea acestor moduri de a călători, dar şi pentru filmările pentru televiziune pe care le-am făcut.
 
Dar şi ca mesager...
 
...al Festivalului Internaţional de Film "Anonimul". A fost o mare realizare, pentru că, vă daţi seama de modul în care am fost primiţi, după şocul pe care l-au avut acei oameni obişnuiţi să primească mail-uri, dacă nu cumva faxuri sau, şi mai rău, scrisori, când s-au trezit cu patru oameni cu rucsacii în spate, obosiţi de drum, înmânându-le o invitaţie!... Şi poate că nu erau atât de şocaţi de faptul că am ajuns până acolo, ci de cât parcurseserăm până la punctul de întâlnire şi de cât mai avem de parcurs până la finalul călătoriei noastre! De altfel, s-a şi văzut, prin prezenţa lor, astă-vară, la Sfântu Gheorghe.
 
Vă propun să rememorati etapele acestei călătorii, devoalând acele elemente care au impresionat omul de cultură, dar si pe restaurator
 
Prima oprire a fost la Moscova, pentru că la Moscova există un festival de film foarte important condus chiar de Nikita Mihalkov...
 
Aveţi o legătură specială cu el?
 
Am încercat să întreţinem o legătură, pentru că a fost un moment când, în timpul Festivalului DaKino, ar fi trebuit să ajungă la Bucureşti dar, din nefericire, din cauza timpului nefavorabil, aeroportul din Moscova a fost închis… Am comunicat tot timpul cu el pe parcursul celor câteva ore cât a stat în avionul care nu a mai decolat niciodată! Ne-am întâlnit apoi la Cannes, unde el a făcut clasă de cinema; mi-am reînnoit invitaţia, dar iar nu a putut să vină pentru că, vă daţi seama, un om activ şi o personalitate din domeniu nu poate, în nici un caz, să-şi pună în agendă un festival de film, atâta timp cât primordial este să lucreze sau să facă film. Am avut neşansa ca el să nu fie liber în perioada în care l-am invitat, dar, altfel, promisiunea de a veni rămâne în continuare... L-am vizitat la Moscova — ăsta fiind principalul motiv pentru care m-am dus la Moscova — dar şi pentru că Moscova rămâne capitala celui mai mare imperiu din partea de Est a lumii, şi se vede acest lucru! Este un oraş impresionant! Iubesc creaţia rusă... Iubesc literatura rusă, iubesc cinematograful rus care, ţin să spun, începând cu Dziga Vertov şi Pudovkin, a însemnat foarte mult pentru istoria cinematografului mondial, dar nu poţi să-i ignori nici pe Tarkovski, Mihalkov sau Koncealovski... Din punct de vedere muzical eu asociez Moscova, Rusia în general, cu opera lui Ceaikovski...
 
De la Moscova aţi plecat spre India...
 
Da, al doilea popas l-am făcut în India, loc pe care îl ştiam foarte bine, v-am spus şi înainte, am stat şase luni în India... Am stat şase luni în condiţii pe care niciodată nu am reuşit să le înţeleg... condiţii speciale... Am plecat pentru două săptămâni şi m-am întors în Franţa după aproape şapte luni şi jumătate, după o misie de şase luni la care am adăugat o vacanţă, pentru că voiam să cunosc şi mai bine acea zonă. În perioada în care fusesem rezident nu făcusem decât India de Nord şi Caşmirul, şi-mi doream foarte mult să cunosc şi partea de Sud, Ceylonul şi Sri-Lanka. La început am fost destul de şocat şi nu-mi doream decât să ajung mai repede acasă, poate şi pentru preconcepţia faptului că nu eram pregătit mental, deşi încercam să regăsesc tot ce citisem în Eliade, şi îmi aduc aminte că atunci când am primit vestea că trebuie să mai stau o săptămână, am avut chiar o reacţie nepotrivită, mai ales că nu mai suportam mizeria de acolo... Eram foarte crispat... Mă impresiona şi în acelaşi timp mă îndepărta de ea... După a doua săptămână, ca să fac timpul să treacă mai repede, am încercat să mă rup puţin de starea de grup şi să mă aventurez singur în locurile populate numai de indieni şi revelaţia s-a produs! Am cunoscut nişte oameni total atipici... Multă vreme am avut senzaţia că India este de pe altă planetă, că nu este de pe Pământ, ci de pe o planetă unde viaţa are altă importanţă, şi unde spiritul este mult mai bine îngrijit... Partea spirituală este atât de importantă, încât nici măcar nu mai are importanţă cum te naşti...
 
Aşa încât, aţi privit India nu doar cu ochiul operatorului, ci aţi privit-o ca pe o ofrandă adusă sufletului artistului!
 
Bineînţeles, asa că, după încă o săptărnână, când m-au întrebat dacă mai rezist sau nu, le-am spus: trimiteţi-mi tot ce trebuie, pentru că, dacă tot am început, vreau să duc această experienţă la capăt... — şi, în final, greu mi-a fost să mă desprind de acel loc!
Acum, când am revăzut India, am regăsit toate lucrurile pe care le ştiam! Este incredibil cât de puţin se schimbă lucrurile în India! Este incredibil cât de asemănătoare era cu India de acum douăzeci de ani, si de acum o sută, şi, probabil, neschimbată va rămâne în continuare, şi asta, pentru că oamenii aceia au cu totul alt ritm şi cu totul altă mentalitate. Din India am plecat în Nepal, un alt loc extraordinar pe care îl vizitasem de multe ori, dar parcă acum a fost şi mai impresionant, pentru că şansa a făcut ca, într-o după-amiază, mai mult fără voia noastră, să asistăm la o incinerare şi chiar să o filmăm, pentru că oamenii de acolo la început nu şi-au dat seama ce vrem să facem, după care, oricum nu le-a mai păsat, pentru că ei aveau ritualul lor de împlinit... cred că a fost unul din momentele cele mai impresionante pentru mine, totul plecând de la percepţia pe care o ai, trăind într-o ţară ca România şi deplasându-te la mii de kilometri depărtare, să vezi că poate exista un ritual de înmormântare total diferit de cel ortodox, să vezi cu câtă simplitate se desfăşoară ritualul la ei, nereuşind, totuşi, să nu te laşi impresionat de mirosul de carne arsă care te învăluie, mai ales când te afli, ca noi, la câţiva metri de acele ruguri impresionante si nu era vorba de o singură incinerare, ci cred că se incinerau vreo douăsprezece trupuri... Am văzut si partea de final în care cenuşa se aruncă în apă... Erau acolo nişte trepte, nişte gaţuri în care cerşetorii căutau prin cenuşă podoabele — banii, monedele, brăţările — care rămâneau după incinerare şi nimănui nu-i păsa!... Nu înţelegeam!? Dacă totuşi erau obiecte de cult, sau obiecte care reprezintă simboluri pentru trecerea dincolo, de ce nu aveau grijă să nu le colecteze altcineva?! Ghidul nostru a încercat să ne explice că nu are nici un gel de importantă. O dată ce incinerarea s-a făcut, din obiecte a rămas doar partea fizică, toată partea imaterială, chiar şi cea a obiectelor, s-a dus odată cu sufletul... Impresionant!
 
Mă gândeam acum şi la India aceea muzicală, atât de variată... De la Nord la Sud există o multitudine de genuri muzicale, de tipuri de a cânta...
 
Există şi sute de dialecte! Ei nu se înţeleg dintr-o parte în alta! Am fost foarte surprins să văd indieni vorbind între ei în engleză şi am întrebat: Ce se întâmplă, sunteţi snobi, sau ce? Nu, mi-au răspuns, venim din locuri în care limba nu seamănă!... Ei, dar urmele ocupaţiei engleze încă există şi asta face ca acel loc să fie controlabil încă... E greu de vorbit despre India... Trebuie neapărat să ajungi acolo, altfel orice poveste pare umflată, doar de dragul poveştii.
 
Următorul mijloc de transport a fost vaporul...
 
Vaporul l-am luat mult mai târziu... Din India am plecat spre Bangkok, apoi la Singapore, unde am închiriat o barcă cu pânze cu care am făcut tot bazinul indonezian... Am fost în Malaysia, am fost în Burma... Am avut parte şi de o furtună destul de puternică după care ne-am trezit aruncaţi undeva, într-un port, pe o insulă unde nu credeam să ajungem şi, pentru că nu aveam viză, am fost lăsaţi să stăm 24 de ore lângă ponton. Deşi eram bolnavi, răciţi, n-am avut voie să coborâm... Până la urmă, unul dintre ofiţeri, văzând numărul mare de vize de pe paşapoartele noastre, a avut încredere şi sub escortă ne-a dus pe insulă să mâncăm şi să ne spălăm. Ne-a lăsat şase ore, după care ne-a cerut să părăsim insula.
 
Ne propusesem la început să vorbim şi despre „gustul" locurilor... Ce aţi mâncat pe unde aţi fost?
 
Despre ce am mâncat în Rusia nu am mare lucru să vă spun, pentru că nu a fost nimic interesant. N-am reuşit să mâncăm bucatele tradiţionale ruseşti pe care le cunoşteam... Am prieteni ruşi cu care mă înţeleg foarte bine aici, în România şi, datorită lor, câteva zile pe an am acces la nişte minunăţii!
În India, în schimb, chiar există un regal culinar! După părerea mea, cea mai bună mâncare din lume este cea indiană. Peste cea franţuzească, italienească şi, aşa cum mulţi îndrăznesc să opoziţioneze, chiar şi peste mâncarea chinezească, care este foarte complicată, foarte greu de făcut, dar foarte gustoasă...
 
Aţi încercat să preparaţi mâncare indiană România?
 
Da, am încercat... Am încercat...
 
Reuşiţi să vă procuraţi toate mirodeniile?
 
Am mirodeniile, si cum eu fac o bucătărie inventată", îmi permit chiar să am contribuţii personale... Cum ziceam, mâncarea indiană este senzaţională... Cred că amestecul de mirodenii... Curry-urile acelea, cu predominanţe roşii, verzi sau portocalii dau nişte gusturi cum rar papilele gustative pot întâlni!
 
Vom mai vorbi despre mâncărurile tradiţionale. Din Singapore...
 
Din Singapore am trecut în Australia şi apoi în Noua Zeelandă , unde iar am avut un şoc extraordinar! Am văzut peisajele acelea minunate pe care le ştiam din serialele de televiziune; am fost chiar pe celebra plajă unde s-a filmat Pianul, filmul de Oscar şi de Cannes al lui Jane Champion si, ştiţi cum este, pelicula poate fi lucrată ca să impresioneze mai mult, cu toate acesta, culmea, imaginile reale din Noua Zeelandă sunt mult mai frumoase!
 
Se spune că este cea mai frumoasă ţară din lume, e adevărat?
 
Da, are un contrast uluitor... Există perioade în care jumătate din zi plouă iar jumătate e soare... În alte zile ai intermitenţe de la o oră la alta... Din cauza acestor fenomene se creează o claritate şi o negură cum rar se poate vedea... Parcă toate ar fi făcute pe computer! Iţi vine greu să crezi că este real ceea ce vezi: jumătate din peisajul care îţi apare în faţă este cufundat în ceaţă, cu ploaie vizibilă, iar cealaltă jumătate este în plin soare!..Şi să nu mai vorbim de vegetaţia care este exact aşa cum a fost descrisă... Cu adevărat impresionantă!...Plaja neagră cu nisip din rocă vulcanică şi contrastul cu albastrul verzuliu al oceanului şi cu verdele crud al pădurii aburinde tot timpul... Este de nedescris!
 
Şi pentru că este domeniul meu, ce muzică ati ascultat în Noua Zeelandă?
 
Am ascultat incantaţiile sau descântecele — nici nu ştiu cum să le spun... Ca să vă dau o imagine foarte apropiată de cum sună această muzică, am să vă rog să vă amintiţi cântecul de luptă al formaţiei de rugby din Noua Zeelandă... Este o haka, aşa se cheamă, inventată iniţial ca impresioneze pe cei care încercau cu secole în urmă să invadeze insula. Cu foarte, foarte multă expresie şi, la început, cu foarte, foarte multă ură care s-a transformat uşor, uşor într-o chestie de suflet... Cei de acolo, populaţia maori, îţi pot oricând arăta cum se face această haka.
 
Populaţia maori a dat o cântăreaţă uriaşă, pe Kiri Te Kanawa, care, deşi a făcut o carieră internaţională, nu şi-a uitat obârşia. Dar aş vrea să ne întoarcem la poporul australian... Cât şi cum aţi parcurs din continentul australian?
 
L-am traversat pe tot! Ce-i drept, cu avionul... Dar am avut şi altă tentativă: Am plecat cu un balon de la Sydney şi după foarte multe ore de navigaţie am ajuns la Hobart, în Tasmania, care este la fel de frumoasă ca şi Noua Zeelandă... Toată emisfera sudică este altfel... Cu totul şi cu totul altfel... Mi se pare şi mult mai puţin poluată si vegetaţia simte acest lucru... La Singapore, de exemplu, am vizitat oraşul, iar cineva ne-a spus să mergem şi la Grădina Botanică, renumită pentru cele 25000 de feluri de orhidee şi ne-am dat seama că de fapt, nici nu-i nevoie să o vizitezi, pentru că o întâlneşti la fiecare colţ de stradă, în fiecare parc şi, slavă Domnului, parcurile sunt destule, iar pe stradă te poţi plimba în voie pentru că nu este parcată nici o maşină, totul este dedesubt!
 
Îmi dau seama cât de greu v-a fost să părăsiţi acele locuri, si, totuşi, avionul v-a purtat...
 
În Japonia, unde am ajuns după o călătorie de aproape 15 ore, şi, pentru că în Australia ne cam prăjiserăm stând neglijent la un soare de care uitasem — am plecat din România în plină iarnă — ne-am re-trezit în iarnă, într-o Japonie la -10 grade, dar acolo nu prea contează ce temperatură este, pentru că poţi traversa oraşul dintr-o parte în alta pe dedesubt! De la hotel coboram în nişte tuneluri, probabil paralele cu metroul, şi mergeam până la şapte, opt kilometri depărtare... ieşeai din tunel doar dacă aveai chef! Iarna nu te afectează cu nimic până nu ieşi afară, aşa cum am ieşit noi, când ne-am dus către vulcan, către Jawa, şi când am vizitat reşedinţa împăratului... Imaginea acelui loc nins şi înconjurat de ofrandele butoaielor de sake, la cele două intrări, m-a impresionat teribil... Dacă India PARE altă planetă, aici SIGUR este altă planetă! Am senzaţia că oamenii ăştia au alt sistem nervos, alte baterii, alt mod de a percepe munca... Am văzut o bucată de pământ câştigată din mare de primarul oraşului numai cu deşeurile aruncate timp de 12 ani... Erau nişte platforme de peste 150 de kilometri pătraţi, construite exact pe această uriaşă groapă de gunoi! Vă daţi seama cât de important este pentru o ţară în care totul se face pe verticală?! Când am văzut prima oară Japonia, mi-am dat seama că este de secolul XXI şi mă întrebam cum va fi acum, chiar în secolul XXI... În '80 am făcut chiar o
glumă întrebându-mă cine plăteşte factura de electricitate în Japonia, şi acum am văzut că există o zonă care se numeşte Electri-city, ceva im-pre-si-o-nant! Nici toate panourile luminoase şi toate reclamele luminoase din Europa adunate nu ar putea concura ce se întâmplă în acel Electri-city o dată cu aprinderea luminilor! Este cel mai mare consum de electricitate pe care l-am văzut vreodată!
 
India — o planetă... Japonia, altă planetă... În ce altă „lume" aţi mers în continuarea călătoriei dumneavoastră?
 
Din Japonia am zburat — a fost cel mai lung zbor, vreo 18 ore — până în Alaska. Am ajuns la Anchorge, tot în iarnă, bineînţeles, însă cu zăpadă mult mai mare, de şase metri, cum nu mai văzusem de foarte mult timp şi, primul lucru care m-a impresionat, a fost chiar modul în care se curăţă zăpada. La aeroport mi s-a spus că exista o uşoară întârziere a maşinii care urma să ne transporte la hotel, pentru că a nins foarte mult timp — ninsoarea se oprise doar de câteva ore — şi că nu se circulă decât pe două benzi din cele şase. Când am ieşit din aeroport, am văzut un şir de 40 — 50 de camioane care se mişcau într-un ritm de vreo 10 kilometri la oră secondând vreo 10 instalaţii de aruncat zăpada. Nu făceau nimic altceva decât să stea în spatele maşinii care se încărca cu zapadă şi să-i ia locul imediat ce aceasta pleca pentru a-şi prelua, la rândul ei, încărcătura. Plecau, descărcau, se întorceau şi se aşezau din nou la coadă...
Am mers la hotel, ne-am culcat puţin, şi când ne-am sculat, nu am recunoscut locul, pentru că totul era curat! N-am reuşit să ne dăm seama cum au transportat cantitatea imensă de zăpadă în puţinul timp cât noi am dormit! A doua zi am cunoscut şi primul român... Când am ieşit în holul hotelului şi am cerut un taxi, aflând că suntem români, cineva de la hotel ne-a spus: Păi, vă chem chiar un român! Românul ne-a dus la o competiţie de sănii trase de câini unde chiar am închiriat o sanie ca să ne îndreptăm către Juneau, dar nu am făcut toată cursa pentru că era foarte obositor, zăpezile erau foarte mari, iar traseele trebuiau refăcute, aşa că am abandonat.
 
Aţi mâncat acolo peşte îngheţat sau carne de focă?
 
Nu, carne de focă nu am reuşit să mâncăm, în schimb am mâncat carne de ren şi somon Somonul care este foarte bun şi foarte ieftin în Alaska... Ei spun că este cel mai bun, dar şi cei din Norvegia spun că al lor este cel mai bun, ca să nu mai vorbim de cei din Irlanda! Alt lucru care m-a impresionat a fost faptul că în afară de city, , în afară de partea de birouri, totul este întins... Nu există case la mai mult de un etaj! Anchorage-ul mi s-a părut un orăşel ca Focşaniul... nici măcar ca Buzăul!... Ce, Buzăul este imens! Era ceva foarte mic dar întins... Culmea este că pe străzi întâlneai reni, întâlneai tot felul de animale... o convieţuire ciudată, într-un alb perfect... Cei de acolo ne-au invitat să venim vara să vedem cât este de frumos! A doua zi am fost la un lac şi am cunoscut nişte indivizi care pescuiau la copcă. Ei ne-au confirmat că Alaska trebuie văzută vara când este, poate, cel mai frumos loc din lume!
 
Încă un... „poate" în tentativa dumneavoastră de a face o ierarhie a „locurilor frumoase" pe care le-aţi vizitat. Următoarea călătorie?
 
În Canada! Am petrecut o perioadă destul de scurtă în Vancouver care este cel mai european oraş din Canada... Ne-am simţit mai bine decât în America... America este o ţară destul de sintetică, sau cel puţin aşa mi se pare mie... Oraşul american are o structură tip. În Canada am avut şansa să întâlnim nişte indivizi extraordinari, destul de sinceri, care ne-au povestit cât de americani se simt ei faţă de partea cealaltă a Canadei, de Quebec, şi cât de tare îi urăsc pe cei din Quebec, pentru că îşi doresc independenţa! Într-un moment al globalizării, când toată lumea vrea să se unifice, ei vor să se separe! Oricum ştiau să fie toleranţi, pentru că seara am ieşit împreună şi primul lucru pe care l-au făcut, a fost să ne prezinte un tip din Quebec, amuzându-se copios de accentul cu care vorbea respectivul... Eu, care trăisem o perioadă destul de lungă în Franţa, m-am bucurat să vorbesc cu el în franceză, dar aveam să-mi dau seama că accentul lui quebecoise era şi mai puternic în franceză aşa că până la urmă ne-am înţeles tot în engleză...
 
Aţi trecut apoi în America cea „sintetică"?!
 
Întâi am plecat spre Seattle, de acolo la Salt Lake City, unde ne-am dus să vedem locul unde se ţine Festivalul de la Sundance, în acel domeniu stăpânit, şi la propriu şi la figurat, de Robert Redford, pentru că, abia ajuns acolo, am aflat că acea staţiune, Sundance, unde se ţine cel mai important festival de film independent din lume, este un loc,pe care Robert Redford l-a cumpărat când nu valora nimic. Investiţia a fost imensă însă prin ceea ce a făcut acolo, a ajuns să păstreze, poate cel mai nesintetic loc din America... Cabanele pe care a reuşit să le construiască... Sălile de proiecţie... Restaurantul... A transportat, pur şi simplu, barul din Butch Cassidy and Sundance Kid, chiar cel de la filmare, cu toată herghelia, pe care, din păcate, noi nu am văzut-o pentru că era iarnă, cu tot ce era acolo! Este de neînchipuit că un om poate să-şi sfinţească astfel locul prin ceea ce face şi uite că, dintr-un festival anonim despre care toată lumea credea că nu va însemna nimic, acum nu mai găseşti un loc! Toată suflarea hollywoodiană nu face decât să încerce să-şi rezerve un bilet pentru perioada festivalului. Deşi nu am reuşit să-l vedem pe Redford, pentru că era plecat la o filmare, am avut contacte foarte bune; tot personalul ne-a primit foarte bine, s-au purtat cu noi extraordinar, mai ales că şi Festivalul de Film Anonimul nu-şi doreşte altceva decât să fie un festival de film independent.
 
Acolo ce aţi mâncat?
 
Ceea ce am mâncat nu era foarte, foarte departe de ce este bun... Încerc să fiu obiectiv, deşi mie, personal, mâncarea din America nu-mi place... Am avut o experienţă uluitoare când am ajuns cu toţii în Seatlle... Ne-am dus într-o dimineaţă la micul dejun şi când am văzut cantităţile pe care le mănâncă respectivii, am rămas profund nemulţumiţi şi am înţeles de ce există în America problema asta a supraponderalităţii... Seara ne-am dus la un restaurant şi când ne-au întrebat dacă dorim porţiile — small, medium sau large — deşi nu mâncasem toată ziua, eu am spus: haideţi totuşi să luăm medii, pentru că n-o să putem mânca atâta, dar doi membri din expediţie au spus: Nu, trebuie să ne săturăm în seara asta! Au comandat large, dar când mi-au adus mie porţia medium, toţi s-au repezit spunând: Nu, asta trebuie să fie pentru noi, că noi am cerut mari! Când le-au venit şi lor porţiile, ne-am dat seama că am fi putut mânca toţi dintr-o singură porţie!
 
Deci restauratorul nu a avut nici o satisfacţie !?
 
Doar în Sundance am mâncat ceva mai bun, o mâncare destul de tradiţională: cartofi întregi fierţi, cu nişte steak-uri destul de interesante, dar punctul forte al Americii nu este mâncarea!
 
Acum, domnule Chişu, vom merge, probabil, spre Sud...
 
Din Dallas, pentru că ne-am oprit şi la Dallas, am ajuns în Mexic unde, dintr-o dată, s-a înviorat totul!
 
Deja cunoşteaţi Mexicul...
 
Da, îl cunoşteam, dar de data aceasta am ajuns în Guadalajara. Eu făcusem, în altă călătorie, doar partea din jurul Mexico City-ului... Aici ne-am relaxat, pentru că, în sfârşit, auzeam o muzică mai blândă şi mai comunicativă... Am văzut oameni care îşi permiteau să se aşeze o clipă ca să li se facă pantofii în linia de cel puţin 150 de lustragii înşiruiţi în Piaţa Mare din Guadalajara şi am simţit că spiritul latin este cel care ne convine şi nouă cel mai tare... Foarte plăcută Guadalajara, care a fost pentru noi punctul de tranzit spre Cuba, pentru că am ajuns în Cuba în condiţii destul de grele... Cuba rămâne totuşi o ţară închisă! Nu ai voie să intri cu orice linie aeriană, nu ai voie să vii de-cât din anumite părţi...
Sunt foarte puţine legături directe cu Havana... Am găsit o Cubă care nu a făcut decât să-mi aducă aminte de perioada pe care am trăit-o în România, o Cubă în care se încerca machierea sărăciei şi a disperării care trebuiau ascunse cu orice preţ, în pofida evidenţei, o Cubă în care ghidul — exact ca noi, pe vremuri, în România — încerca să ne vorbească la început despre cât de bun este „el comandante", cât de multe lucruri măreţe a făcut el pentru ţară, iar în momentul în care i-am explicat că noi venim din România şi ştim cam cum stau lucrurile, şi-a vărsat tot amarul exact cum făceam şi noi când întâlneam pe cineva de încredere... O ţară cu un spirit extraordinar, cu o muzică nemaipomenită... Am văzut în cluburile de acolo trupe care cântau cel puţin la fel de bine ca cei de la Buena Vista Social Club, dar care, probabil, avuseseră mai puţin noroc... În fiecare zi la ora 12 în orice bodegă apare o mică trupă. E multă muzică şi nici nu cred că în vreun loc există altfel de muzică decât life... Se cântă cu o bucurie şi cu o frenezie nemaipomenite. N-am putut să nu vizităm celebrele localuri unde Hemingway îşi alina...
 
durerile!
 
...mari dureri nu cred că a avut, pentru că era prieten foarte bun cu Fidel şi avea un statut ultra special acolo! Stătea pe malul mării... N-am ajuns la casa lui, dar am vizitat cele două cârciumi celebre unde, până şi acuma, se face coadă ca să ajungi să bei un Mujito, exact cum făcea Hemingway, sau un Cuba Libre...
 
O fi avut el, Hemingway, o durere de a sfârşit, cum a sfârşit... Mă încântă ideea de a trăi frenezia muzicii cubaneze...
 
Ei, şi după Cuba am coborât către altă frenezie, în Brazilia, la Rio unde începuse Carnavalul şi unde am avut o groază de aventuri... Am vrut să fim profesionişti cu adevărat şi am zis că nu ne ducem în Copacabana, unde este carnaval zi şi noapte, ca să fim odihniţi şi disponibili pentru munca pe care o aveam de făcut, drept care ne-am ales un hotel în mijlocul oraşului, foarte departe de sambodrom, gândindu-ne că este locul în care ne puteam proteja. Din nefericire, nimeni nu ne-a spus că de fapt de acolo plecau carele alegorice şi că acolo se făceau toate repetiţiile! Vă daţi seama, că timp de şase zile cât am stat în Rio, în fiecare zi, 24 de ore din 24, fiecare şcoală de samba venea şi repeta sub ferestrele noastre! Doua sute de tamburi! Două sute de tobe! Două sute de copii! Două sute de femei! Era de neconceput!... Din Brazilia am ajuns în Argentina şi de acolo în Ţara de Foc, care pentru mine, indiferent de impresiile de până atunci, este cel mai frumos loc de pe Planetă, pentru că rar am văzut asemenea împletire de civilizaţie si de mentalitate arhaică... Mi-a plăcut chiar mai tare decât Noua Zeelandă, pentru că acolo simţeam un metisaj destul de forţat între populaţia maori şi cea europeană. Dincoace, metisajul s-a făcut în timp... Metisajul între peruvieni, chilieni şi argentinieni, argentinienii fiind de fapt un popor frumos! Argentina are genă europeană destul de bogată şi se vede asta şi în frumuseţea fetelor, pentrucă nu pot să nu vă spun ceva şi despre faptul că fetele din lume sunt foarte frumoase, dar mai puţin frumoase decât fetele din România! După românce, cred că cele mai frumoase sunt argentiniencele... Oraşul în care am stat părea coborât din basme... Parcă era făcut din turtă dulce...
 
Cu case de lemn, colorate..
 
Da... Oamenii trăiesc numai din turism... Febra aurului s-a dus, deşi unul dintre iniţiatorii acestei febre a fost... Julius Popper, celebrul personaj atât de controversat în Argentina şi atât de fals mediatizat in România, ca primul rege al Ţării de Foc, când el, de fapt, nu primise decât o concesiune asupra minelor din zona respectivă, dar se pare că a fost destul de crud cu băştinaşii, se pare că a făcut destul de multe prostii, de altfel. a şi murit în mod misterios într-o cameră de hotel din Buenos Aires. Oricum, a reuşit să inventeze un loc pe planetă, care este situat la poalele unui gheţar arată cum arată, un loc în care, seara, dacă vii de pe Canalul Beagle şi ai şansa să prinzi un apus în care brâul de nori să fie deasupra orizontului, se creează o reflexie specială care se duce către gheţar şi dă senzaţia de foc! Toţi noii veniţi au senzaţia că în oraş este un incendiu uriaş, dar de fapt nu este decât reflexia soarelui la asfinţit căldura adunată din timpul zilei care face ca tot aerul să vibreze şi să arate cum arată...
 
Pentru că am ajuns la capătul călătoriei, dar şi la sfârşitul emisiunii, spuneţi-mi care este evenimentul pe care îl pregătiţi în mod special pentru anul acesta?
 
Cu rezerva că orice proiect are sau nu are şanse să iasă, proiectul cel mai important pentru anul acesta ar fi producerea în România a unei formule inedite a lui „Carmen", cu happy-end! Goran Bregovici a făcut deja acest proiect la Roma şi este dispus să-l facă şi la noi. Trebuie doar să găsesc locul şi formula... Nu va fi operă, va fi teatru cu muzică, personajele fiind ţigani!... Cam asta ar fi proiectul pentru anul acesta... În rest — Festivalul, Noaptea Devoratorilor... Probabil şi un show de televiziune despre bucătăria lumii, altul despre cultura vinului, a alimentelor...
 
Vă mulţumesc mult şi să dea Dumnezeu să se împlinească!
 

 
 
(Universul radio, 7 aprilie 2005)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: dan chișu, interviu

Opinii: