De dragul tău Anca poate fi — de ce nu? — și un fel de versiune modernă a celor doua fete: fata cea bună, fata cea rea, care nu cu mult timp în urmă l-au inspirat și pe Gopo. Maria Mirabela! „Sursa” e, de fapt, un motiv. Mai, exact un pretext.
De asta dată, cum spuneam, nu mai suntem într-o lume a basmului. Suntem „la bloc”. „Baba” e o mamă tânără și tandră, respectiv o Rodica Mandache, înfofolită, în capot de molton, mereu lânga oala cu „ciorbiță”, o ființa blândă, bună la suflet, ingenuă sau cum remarca propria-i odraslă „bună de fraierit”, ocupată până peste cap cu grijile casei, ale copiilor și ale mutatului (o, ce implorare blândă în vocea ei când repetă mereu: mamă, mamă). Pe mamă o vedem încărcată de sacoșe, plase, snopi de praz, ducând flori dirigintei, o vedem într-o brigadă artistica, pe scenă, cântând, în grup, cuplete satirice. Actriței îi reușește un portret duios. Este atâta cumsecădenie în glasul ei moale, în gesturile ei sfioase, în privirile ei niciodată bănuitoare — încât personajul capătă — și asta-i cel mai atașant — un aer ușor aerian. Ușor extraterestru. Un angel fără aripi, dar cu polonicul mereu de veghe.
„Moșul” nu este nici el la vârsta senectuții, de vreme ce e interpretat de un Dan Condurache fără perucă albă, dar, ce-i drept, cam neras. Bărbatul nu prea are timp să se ferchezuiasca, e cam obosit, e chiar cam nervos și cum el „desigur n-a fost mamă”, scapă mai ușor câte-o palma când fetița pare că „face fasoane”. Actorul e veridic. Sobru. Programatic - uscat.
Așa cum cere motivul primordial, fata cea bună nu-i chiar așa bună, deși pare mai descurcăreață în treburile casei. Un pic pârâcioasă. Un pic răutăcioasă. Un pic invidioasă. Păcate, în context, benigne. Copilița-i drăgălașă. Raluca Iordăchescu o joacă cu voie bună și cu hazul unei pre-feminități delicioase.
„Fata cea rea”, ca-n poveste, nu-i rea deloc. Culpa ei e că e băiețoasă; bate mingea cu piciorul, nu-i place mica bârfă domnișorelnică, nici micile secrete ale pușteștilor idile. Fiindcă dacă suntem în zona conflictelor părelnice, totul pornește de la „un malentendu”. Anca mai exact Ancu — ia apărarea unui coleg (pe burta lui — glumă prostească — se desena cu pixul Australia). Dar diriginta (o Carmen Galin austeră, ochelaristă, dar deloc lipsită de farmec chiar și în postura de rigidă) diriginta, spun, nu descoperă decât în ultimul act al conflictului: puniția. Puniția și injustiția. Rodica Tapalagă într-un rol mic, dar bine timbrat (mamă vexată, ultragiată), pune și ea paie peste foc în stilu-i caracteristic. Ancu-Tancu o strigă toți (în afară de băiețașul care îi spune că nu-i ca alte fete). Ancu, deci, se crede „neînțeleasă” ca un poet ermetic. Neînțeleasă și în criză de comunicare. Tatăl o plesnește pentru că plânge la șfârșitul unui film (TV) în care Ea îl împușcă pe El. („Așa să fie dragostea?”). Colegii râd când la tablă demonstrează unui profesor cu adevărat inteligent (Radu Gheorghe) că teoriile fizicii se pot și înțelege, nu numai toci. Mustrată fără motiv, pedepsită făra vină, „eroina”, respectiv Alexandra Ducu, bine condusă, e nu numai dulce, fotogenică, dar și cu un foarte vădit și precoce talent.
Filmul descrie o criză adolescentină. O criză ușoară, ca un pojar fără complicații. Hotărârea de a nu mai merge la școală durează câteva secvențe și e anihilată — printre alții și de o femeie frumoasă (Manuela Nace) Ia volanul unei Dacii. Zâna cea bună de la etajul III care se dovedește a fi și deputată o ajută — din întâmplare? din coincidență? — să sară hopul.
Pledoaria scenarialui (Nicolae Cristache) și a regizoarei (Cristiana Nicolae) cere mai multă atenție și sensibilitate pentru „universul celor mici”. Cere nu numai o privire din exterior (ce notă ai luat? ce-a zis profesoara de dirigenție? ce zice o vecină în capot înflorat (Julieta Strîmbeanu) — amestec de prefăcută bunăvoință și ardentă curiozitate.
Dorind „să patrundă” propriu-zis în sufletul acestor mici și adeseori necunoscute ființe care sunt proprii noștri copii, autorii imaginează momente de „ecranizarea gândului” curn ar zice Eisenstein. Din vocație, dar și ca să se răzbune pe neînțelegătorii ei judecători („vreau să-i fac să plângă!”), fetița, mare admiratoare și imitatoare a lui Chaplin, încearcă sa se facă, ei da, clovn și numerele imaginate de ea (bine puse în valoare și de imaginea lui Florin Paraschiv) au în jur un abur delicat, tandru.
Formula filmului aIternarea „realității visului” (Micul prinț e mereu printre rânduri cu planeta lui, cu floarea lui, cu vulpea lui „nedomesticită”) și o realitate de tip neorealist: oameni obișnuiți în situații obișnuite. Decorurile —arh. Marga Moldovan și costumele — Tomina izbutesc să dea senzația unui apartament în plină mutare; clasele cu vesela lor zumzăială, cu diferitele „profe” (profa de engleză!), cu mania jurămintelor (pe coada de omidă), cu puști bine aleși, cu mutre expresive, nu rareori comice — respiră o bună cunoaștere a cotloanelor unei fragede vârste; accente, detalii de reală autenticitate când se arată curtea unui bloc mereu plin de copii galăgioși, de administratori mai mult sau mai puțin arțăgoși, de ciripeli și vorbe... vorbe... vorbe...
Un efort de ridicare a unor mărunte fapte la o putere superioară, un plus de coagulare a întâmplărilor (uneori mult prea volatile), o atașare mai decisă a povestirii de propriul ei ax, un montaj mai puțin dilatat nu ar fi făcut decât să sporească argumentele pentru un film, care — da! așa cum ne-a spus prezentatorul, este „o incursiune în universul celor mici, dar și o incursiune în universul celor mari”. Mici, înțelegând copiii. Mari, înțelegând parinții. Mai ales acei părinți care — precizează regizoarea — „au uitat c-au fost și ei copii”.
