REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„De-aş fi…Harap Alb” - cronică de film


     Când a apărut filmul S-a furat o bombă, am scris că bine face Gopo că încearcă lucruri foarte grele, chiar dacă ele dau greş. În acel film voise să ne dea o parodie a comediei, adică o parodie a parodiei. Lucru aşa de greu, încât ar fi fost şi mai greu să fi izbutit din prima oară. Paşi spre lună au fost o încercare identică, şi ca intenţii, şi ca rezultat. Dar drumul era just. şi Gopo l-a continuat. La a patra îndrăzneală a produs pentru a doua oară o operă de valoare internaţională: Harap Alb. Prima fusese Scurtă istorie. Colegii mei se supără când mi se întâmplă să spun că cutare film marchează o dată în istoria artei universale, deşi eu sprijin aceasta pe fapte precise şi inteligibil explicate, pe când supărarea colegilor nu se bazează decât pe ea însăşi.
     E interesant că cele două contribuţii ale lui Gopo nu seamănă de loc una cu alta. Noutatea senzaţională în Scurtă istorie fusese de a îmbogăţi genul „fabulă” cu un personaj nou, rar folosit de fabulişti, şi niciodată folosit aşa cum tratau ei celelalte animale. În fabulă, un porc este Porcul, un măgar este Măgarul, o vulpe este Vulpea, adică titulari ai unei psihologii generale, care nu diferă de la bou la bou, de la lup la lup. Noul animal dăruit de Gopo fabuliştilor este: omul, omul ca atare, omul în sine, purtând, ca zeii, atribute precise şi invariabile. Această vietate singulară, acest personaj de fabulă, căruia Gopo i-a făcut „scurta istorie”, este: slăbuţ, fudul, caraghios, poet şi finalmente capabil să supună natura.
     În Harap Alb avem o cu totul altă încercată — şi izbutită — îndrăzneală. Basmul lui Creangă a fost supus la scurtări, adaosuri, schimbări, aşa cum şi Creangă făcuse cu acelaşi basm după ce l-a cules din gura altor povestitori. Adaosul lui Gopo a constat acum din găsirea acelei categorii de comic foarte rară şi subtilă, pe care aş numi-o „enormitate umoristică”. În loc să repovestească basmul lui „Harap Alb”, Gopo pune pe un fecior de împărat oarecare, cam prostuţ şi cam fricos, să-şi închipuie că este Harap Alb, eroul unei poveşti auzite de el. Acesta îşi zice că va izbândi sigur în glorioasele isprăvi, de vreme ce într-un basm toate evenimentele au fatalitatea inexorabilă a lucrurilor prestabilite. Merge deci la sigur. În felul acesta, el capătă psihologia zeilor; ca şi ei, cunoaşte viitorul în cele mai mici amănunte, ceea ce în fond revine la desfiinţarea viitorului. Căci trăsătura caracteristică a acestuia este incertitudinea. Desigur, omul e singurul animal capabil să prevadă. Dar previziunea nu va fi niciodată decât o ipoteză, care se va realiza sau ba. Cum am mai spus-o cu altă ocazie, omul, bizarul „roseau pensant” al lui Pascal, este singurul animal „care pariază”, care gândeşte viitorul, prin presupuneri care scontează necunoscutul. Adică exact contrariul zeilor, care ştiu dinainte tot ce o să se întâmple.
     Gopo a avut amuzanta idee să-l facă pe eroul său să se angajeze într-un basm, să se supună tuturor evenimentelor obligatorii ale fabulei alese, să cunoască, exact ca zeii, viitorul. Un viitor, ca şi al zeilor, cumplit de plicticos, lipsit de tot ce dă pigment şi preţ umanei existenţe, adică surpriza, izbânzile şi catastrofele neaşteptate. Gopo a evocat bine această lehamite a lui Harap Alb care e mereu agasat că cutare alt personaj îi pune beţe în roate. El aminteşte acestuia că basmul trebuie onorat, că lucrurile nu se pot petrece altfel, şi că deci de ce să mai lungim vorba şi să pierdem vremea.
     Dar asta nu e tot. Harap Alb-ul lui Gopo jonglează în permanenţă cu două planuri. El este, pe de o parte, un fel de pseudo-zeu condamnat la monotonia unei biografii prestabilite, dar în acelaşi timp a păstrat şi purtări de om ca toţi oamenii; deşi se ştie „angajat” şi-şi îndeplineşte conştiincios sarcinile dictate de poveste, el totuşi se comportă şi ca omul din viaţa reală, cu întreaga zestre de inconveniente ale acestei prozaice şi nesigure condiţiuni. De aceea îl vedem cum procedează cu atenţia, îngrijorările şi stratagemele fiinţelor „care pariază”, care „merg la noroc”. Cele două purtări el le desfăşoară paralel şi oarecum simultan. Iar la urmă punctul de vedere uman învinge punctul de vedere magico-divin. Într-adevăr, în momentul cel mai palpitant al poveştii, la virajul ei decisiv, puterea magico-divină, atotştiinţa suferă, vai, o pană. Foarte omeneşte, Harap Alb se fâstâceşte, se zăpăceşte şi uită soluţia din poveste. Dar încă şi mai omeneşte, Harap Alb va ieşi din încurcătură graţie unui şiretlic, prin care trişează şi câştigă partida.
     Spuneam că cele două filme ale lui Gopo „marchează o dată” în istoria genului comic. Aceia din colegii mei pe care îi sperie aceste aprecieri superlative îşi închipuie probabil pe autorii de opere care „marchează o epocă” zicând: „până aici n-a fost epocă; de aici încolo începe epoca”. A marca nu înseamnă a „inaugura” o eră, ci a pune şi tu un semn într-o ordine de lucruri care, încet sau mai repede, mărcile înmulţindu-se, vor constitui o „epocă”. Astfel Gopo, cu toată marea lui originalitate, se înscrie într-un curent, într-o mişcare, unde găsim „mărci” ilustre. Citez, la întâmplare, câteva: Vrăjitorul din Oz, pentru introducerea comicului în basmele cu zâne şi feţi-frumoşi; Bufonul regelui, pentru savuroasa idee de a satiriza basmul, demascându-i toate trucurile; delicioasele piese ale lui Giraudoux, pentru jonglarea cu două planuri: acel al muritorilor şi acel al zeilor, primii capabili de previziune, ceilalţi posedând atotştiinţa; un alt izvor de inspiraţie şi înrudire spirituală îl găsim în opera lui René Clair, care şi el jonglează cu două planuri, al visului şi al veghei (Frumoasele nopţii) sau al realului şi imaginarului (S-a întâmplat mâine, Fantome de vânzare, Soţia mea e vrăjitoare). Putem găsi străbuni spirituali şi în Homer, pentru curioasa idee de a acorda o mai mare stimă procedeelor omeneşti ale inteligenţei decât procedeelor dumnezeeşti ale atotştiinţei. Vă amintiţi cum Ulise, în ciuda insistenţelor lui Circe, refuză să fie promovat zeu. Amintiţi-vă în sfârşit de deliciosul Leslie Howard din Gentlemen după miezul nopţii, unde incurabilul cabotin îşi rezolvă toate problemele vieţii cu soluţii împrumutate personajelor jucate de el pe scenă.
     Toate aceste auguste influenţe literare, dramatice şi cinematografice au generat, în mintea ingenioasă şi creatoare a lui Gopo, două filme de o profundă originalitate şi valoare realmente internaţională.
     Un film ca Harap Alb ar fi fost păcat să fie interpretat actoriceşte altfel decât cu perfecţia de care efectiv s-a bucurat. Piersic este de o naturaleţe remarcabilă în rolul său aşa de complicat, combinaţie de viteaz şi poltron, şmecher şi găgăuţă, când frumos şi majestuos ca o statuie, când caraghios împleticit în mişcări ca un personaj de comedie bufă. Celălalt „frumos”, Spânul (Cristea Avram) e remarcabil prin felul Iui aşa de diferit de al lui Piersic, de a fi „frumos ca-n basme”. Frumuseţea lui nu e placidă ca a lui Harap Alb, ci vibrantă ca o lamă de Toledo.
     Într-o poveste în genere şi într-un basm în special, personajele trebuie să fie cât mai diferite unele de altele. De aceea chiar au adeseori porecle care-s ca nişte psihologice cărţi de vizită. Diversitatea caracterelor trebuie însă să fie ajutată de o tot atât de bogată variaţie în interpretarea actoricească. În filmul lui Gopo aceste cerinţe au fost îndeplinite. Afară de contrastul de joc între „cei doi frumoşi”, de care am vorbit, găsim la tot momentul contraste. Stilul burlesc şi funambulesc al lui Florin Vasiliu, stilul ironic, sfătos al Eugeniei Popovici, stilul dinadins naiv al lui Flămânzilă, stilul tenebros al lui Emil Botta, toată această diversitate este nespus de agreabilă. Botta a compus un personaj mult mai plăcut decât cel din basmul lui Creangă, care era doar un al treilea împărat, incolor. Alura mefistofelică a lui Botta a introdus contrastul şi variaţia de care spuneam că este aşa de necesară în aceste naive, patetice poveşti. În sfârşit, şi deşi spune foarte puţine cuvinte, Irina Petrescu a fost probabil cea mai bine aleasă pentru acest rol. Ea are un, ca să zic aşa, mister natural care se potrivea cu un personaj despre care până aproape de sfârşit nu ştim dacă este pentru da sau pentru nu.
     Toate calităţile filmului nu şi-ar fi făcut nici pe jumătate efectul dacă n-ar fi fost încadrate în decorurile lucrate de Ion Oroveanu, fericit amestec de enorm cu delicat, de colosal şi subtil, antiteze pe care le cere atmosfera fantastică a basmelor cu zâne, zmei şi feţi-frumoşi.
     Gopo practică anacronismul umoristic (ca şi René Clair în Frumoasele nopţii). Procedeu foarte primejdios, căci foarte uşor poate cădea în prost gust. În schimb, când reuşeşte, are o delicioasă savoare. Aşa a fost de pildă săgeata lui Păsărilă desfăşurată în formă de rachetă cosmică în mai multe trepte. În schimb, categoric greşită a fost aşezarea pe nasul fetei lui Roş Împărat a unei perechi de ochelari de soare. Apariţia sifonului la ospăţul din casa vrăjitorului s-ar putea susţine, deşi ar fi fost preferabil ca prin puterea vrăjitoriei (permisă în basme şi mai ales în casa lui Vrăjitor-Şef), un alt obiect, neanacronic, să înceapă a se comporta ca un sifon. Nu ştiu cum trebuia făcut asta, dar dacă se făcea aşa ar fi fost desigur un anacronism umoristic mai reuşit.
     Semnalez de asemenea că prefacerea Spânului în justiţiar şi răzbunător de nedreptate; apoi lacrima lui de la sfârşit; apoi transformarea celui de al treilea împărat din basmul lui Creangă (nici roş, nici verde) în Vrăjitor, şi multe alte schimbări aduse basmului lui Creangă au fost excelente. Că altele n-au fost era fatal.
(Cinema nr. 11, noiembrie 1965)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, cronica de film de-as fi... harap alb, d.i. suchianu, de-as fi... harap alb film, ion popescu gopo

Opinii: