UNATC a găzduit de curând un "mini-maraton" de scurtmetraje. Printre ele şi
Das Spektrum Europas al lui
Cristi Puiu, proiectat pentru prima dată în România după ce şi-a avut premiera internaţională la
Cannes 2014, ca piesă într-o culegere-comandă tematică,
Ponts de Sarajevo, reunind 13 semnături auctoriale (printre care a lui Godard) şi comemorând, în feluri lăsate la latitudinea fiecărui autor în parte, 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. Împrumutând titlul original al lui Hermann Keyserling la
Analiza spectrală a Europei (1928), pe care soţii jucaţi de
Valeria Seciu şi
Marian Râlea o comentează în pat, această glosă la
Conu' Leonida faţă cu reacţiunea a fost apreciată în
Variety drept net superioară celorlalte piese din
omnibus-ul de la Cannes, dar venind de la Puiu este dezamăgitor de facilă. Exegeza pe două voci la Keyserling e compusă de Puiu astfel încât soţii, deşi nu nişte mahalagii ca în Caragiale (îl citesc pe filozoful german în franceză), să exhibe un semidoctism colcăind de stereotipuri otrăvite (ungurii, americanii, evreii etc.), dar ei înşişi sunt gândiţi ca personaje în limitele unui stereotip depreciativ (românesc) despre români - "românii cred că le ştiu pe toate", "românii e deştepţi" etc. Dat fiind faptul că acei români care o ard sarcastic apropo de "românisme" tind să se excludă pe ei înşişi, ar fi fost de sperat că Puiu, ca duşman declarat al autocomplezenţei spectatoriale, va depune mai multe eforturi de a-i face să se simtă incomod-incluşi. Ce se întâmplă este că, în timp ce soţii stau ţintuiţi în cadrul fix al regizorului ca într-o ramă de insectar, regurgitând clişee pentru care degustătorii de Cristi Puiu sunt prea deştepţi, filmul pune prea puţine frâne autocomplezenţei de tip Iulia Blaga, care scrie pe Hotnews că soţii reprezintă "omul simplu" şi, câteva rânduri mai sus, "românul simplu" pe care, desigur, "îl ştim cu toţii de la Caragiale". La nivelul ăsta comod-superior, spectacolul acestui cuplu robo-marionetic - programat de Puiu să demonstreze iar şi iar un semidoctism prejudecător, deloc în măsură să destabilizeze vreun pic şi prejudecăţile spectatorului ţintă - poate să amuze (soţul o ia ca lumea prin păpuriş, bâjbâind după decodări numerologice ale datei atentatului de la Sarajevo), dar e un număr pe care Puiu ştia să-l execute mai proaspăt, mai puţin mecanic (pe atunci în colaborare cu Răzvan Rădulescu), pe vremea personajului Flo din
Niki Ardelean colonel în rezervă (2004). Genul ăsta de vânat e de multă vreme prea uşor pentru el.
