— Protocolul revistei „Cinema” mă obligă la știuta indiscreţie: ziua, luna, locul, dar mai ales anul, dezolantul uneori — an al nașterii.
— Nu cred că viața unui om se alcătuiește din date calendaristice. Am pornit la drum, poftim, în ziua de 2 octombrie 1933, în București. Nici un eveniment important, nici o dată anume nu mi-au marcat viața, al cărei curs a putut fi însă schimbat de întâmplări mărunte, de situații neprevăzute, de oameni. Dacă vreți, iată doi oameni-eveniment: profesoara de română Maria Dumitrescu și cea de muzică, Maria Oltescu, personaje puternice și luminoase ale adolescenței mele.
— Intrarea în institut nu a fost un „moment”?
— Nu cred. A existat momentul bun al întâlnirii cu Sarah Manu sau cu ceilalți profesori ai mei,
Costache Antoniu,
Radu Beligan, Sorana Coroamă.
— În 1955, debutul în film: Alarmă în munţi. Câte filme s-au adunat de atunci?
— Nu știu. Am oroarea socotelilor, ți-am spus. Deși am făcut patru ani de școală financiară!
— Titluri reţii?
— Numai cele pe care mi le reamintesc spectatorii, pe stradă sau la piață: „Ah, dumneata ai jucat în...?”
— O memorie colectivă avantajoasă, dacă ea ar ști să uite eșecurile.
— Nu, eu țin bine minte și insuccesele. Din păcate însă nu am avut căderi spectaculoase, memorabile, ci doar un soi de insuccese mediocre. Să zicem
Râpa dracului, în 1956. Parcă ceva mai convenabil, în 1957,
Viața nu iartă.
— Și după aceea?
— Pauză. Până prin 1960-61, la
Anotimpurile lui
Savel Stiopul. Apoi pauză. Până la
Merii sălbatici al lui
Alecu Croitoru. Apoi pauză. Până la rolișorul din
Puterea și Adevărul și la filmul terminat de curând, al lui
Dinu Cocea,
Parașutiștii.
— Trecem pe pagina cealaltă, la discuţia Iiberă, fără date, cifre, borne kilometrice?
— Trecem.