Un debut de mare succes, Codiţa — din
Alarmă în munţi (era în '54 şi era coadă la un film românesc!), o dispariţie subită şi reîntâlnirea cu publicul într-o peliculă unde totul era fals, până şi peisajul:
Râpa dracului. Cariera cinematografică a
Danei Comnea a început sub semnul acestui rânjet ostil al Moirei, care nu o dată avea să-şi descopere mai târziu îndeletnicirile ilicite cunoscute foarte bine încă de pe vremea vechilor greci. Sau, altfel, tot timpul actriţa a trebuit să lupte cu formidabila ei lipsă de noroc. Era ea vinovată că filmul ieşise prost? O, nu! De o mie de ori nu. Acolo erau actori de mare prestigiu, un regizor cu vechi state de serviciu şi ea — cum se spune în termeni gazetăreşti — «se achitase onorabil de partitura ce-i fusese încredinţată». Dar destinul a legat-o pe nedrept de soarta filmului şi imaginea superbă a Codiţei se pulveriza în dezamăgirea celor care descoperiseră mai înainte, pe malurile Dâmboviţei, o nouă şi poate mai frumoasă Lucia Bosè.
A urmat apoi rolul sensibil din
Viaţa nu iartă al lui
Mihu şi
Marcus. S-a discutat mult despre structura filmului, despre retrospective şi despre Sahia, iar rolul ei a trecut neobservat. Între timp Dana Comnea juca la Galaţi în «Don Gill de ciorap verde» sau în «Preludiu» (spectacol premiat la concursul republican) şi era aplaudată în fiecare seară. Dar aplauzele nu se auzeau Ia Buftea, unde în acea perioadă se căutau cu disperare interpreţi neprofesionişti. Revenită în Bucureşti, Ia teatrul C.F.R.-Giuleşti, a jucat în aproape toate spectacolele mai importante: «Mizerabilii», «Doi domni din Verona», «Romagnolla», «Ninge la Ecuator», «Visul unei nopţi de iarnă», «Ulise şi coincidenţele», «Paharul cu apă», «Nunta lui Figaro».
În 1960 a obţinut un premiu de interpretare la Concursul tinerilor cu «Sonata clarului de lună» de Ritsos. Era una din încercările de a face dialog direct cu Destinul — fără intermediari, de a colabora numai cu Eu-ul ei încăpaţânat. Nu era ultima. Probabil nici prima. Dar şi acum succesul avea sa fie urmărit de spectrul unui film nereuşit care se chema
Cinci oameni la drum. Neşansa o reprezenta ansamblul spectacolului, convenţionalismul tratării cinematografice. Şi drumul trebuia luat din nou de Ia capăt. Câţi o văzuseră în piesele de la Giuleşti? Şi câţi îi reţinuseră vocea caldă, catifelată, cu subtile inflexiuni, în imprimările de la radio? Jucase în «Cyrano», în «Pădurea împietrită». În «Cocoşatul de la Notre Dame» şi în multe altele. Ar fi putut deveni vedeta internaţională (trebuie să recunoaştem că numai filmul e capabil de una ca asta) dacă ansamblul unei pelicule ar fi favorizat-o. Aşa însă, în
Anotimpuri de
Savel Stiopul, Dana Comnea îşi reîncepea activitatea cinematografică, modest, interpretând unul din roluri, într-unul din cele patru fragmente ale spectacolului. Şi din nou actriţa cu ovalul perfect desenat, cu ochii de un verzui lunar, fosforescent, a impus acel «unul» din roluri, cel din scheciul al treilea, nu numai atenţiei criticilor ci şi atenţiei publicului, ceea ce e mai dificil.
E un soi de a lua din nou drumul de la capăt sau — aşa cum spunea ea: «o formula care să mă elibereze de regizori şi de aparate, şi de industrie, şi de aranjamente». Ultimul cuvânt m-a şocat. E şocant, trebuie să recunoaşteţi.
— Ce vrei să spui cu aranjamentele?
— Nimic. De altfel,asta nu trebuie s-o scrii. Dar ca să faci ceva trebuie să cunoşti oameni, să se gândească ei la tine. În alte ţări se scriu nişte roluri speciale pentru femei între 30 şi 40 de ani. Ce să joc? (Aici avea dreptate).
Dana Comnea are dreptate. Şi asta e o temă ceva mai largă. Pentru că ceea ce urmează să înfrunte mai departe destinul, e talentul ei, incontestabilul ei talent.