Cum se poate? NOI care am fost prezenți încă de la prima ediție (25 septembrie-5 octombrie 1946) cu două filme:
Floarea reginei de Paul Călinescu și documentarul
Rapsodia rustică de Jean Mihail. NOI care am luat un „Palme d’or” în 1957 (
Scurtă istorie de Ion Popescu Gopo) și încă unul tot pentru scurtmetraj în 2004 (
Trafic de Cătălin Mitulescu) și mai ales cel pentru lungmetraj din 2007 (
432 de Cristian Mungiu). NOI care l-am avut pe Liviu Ciulei drept cel mai bun regizor la ediția din 1965 pentru
Pădurea spânzuraților. NOI care în anul următor am căpătat premiul „Opera prima” pentru
Răscoala, chiar dacă în filmografia lui Mircea Mureșan era opera a doua. NOI care în 2006 am luat premiul „Camera d’or” cu
A fost sau n-a fost?, iar debutantul de atunci, Corneliu Porumboiu, a revenit pe podium în 2015 când a primit premiul „Un certain talent” pentru
Comoara. NOI pentru care, tot în 2006, juriul a inventat premiul “Cea mai bună actriță” la secțiunea „Un certain regard” fiind fascinat de Dortheea Petre în
Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii. NOI care anul trecut am avut două filme în competiție (
Bacalaureat și
Sieranevada) și unul în „Un certain regard” (
Câini). Noi care-l avem pe Cristian Mungiu, ale cărui lungmetraje pleacă de la fiecare ediție cu câte un trofeu. Și nu în ultimul rând, NOI care am adus Cannes-ul la București și sfidăm anglofilia generalizată, scriind mare pe afișele festivalului „Les films de Cannes à Bucarest”.
NOI să ne împăcăm cu prognosticul lansat de unii: „lasă dragă, să mai vină și bulgarii” ?!
Adevărul e că noi iubim Cannes-ul. Plăpânda ramură de palmier ni se pare mai puternică decât ursul berlinez și leul venețian. Iar coada anuală la Oscarul pentru film străin, alături de 200 și ceva de candidați, nu e decât un joc de societate.
Și Cannes-ul ne iubește pe noi, mai mult decât Berlinul și infinit mai mult decât Veneția. Anul acesta n-a fost să fie. Vorba coanei Zoițica la sfârșitul “Scrisorii pierdute”: „nu-i cea din urmă Cameră”.