Dacă e Mai, e Cannes

     Festivalul de pe Croazetă bate la ușă și noi nu vom fi acolo. Adică filmele noastre nu se află în nici o secțiune, dar România are onoarea de a avea un președinte de juriu la Cinefondation și scurtmetraje în persoana lui Cristian Mungiu.

     Cum se poate? NOI care am fost prezenți încă de la prima ediție (25 septembrie-5 octombrie 1946) cu două filme: Floarea reginei de Paul Călinescu și documentarul Rapsodia rustică de Jean Mihail. NOI care am luat un „Palme d’or” în 1957 (Scurtă istorie de Ion Popescu Gopo) și încă unul tot pentru scurtmetraj în 2004 (Trafic de Cătălin Mitulescu) și mai ales cel pentru lungmetraj din 2007 (432 de Cristian Mungiu). NOI care l-am avut pe Liviu Ciulei drept cel mai bun regizor la ediția din 1965 pentru Pădurea spânzuraților. NOI care în anul următor am căpătat premiul „Opera prima” pentru Răscoala, chiar dacă în filmografia lui Mircea Mureșan era opera a doua. NOI care în 2006 am luat premiul „Camera d’or” cu A fost sau n-a fost?, iar debutantul de atunci, Corneliu Porumboiu, a revenit pe podium în 2015 când a primit premiul „Un certain talent” pentru Comoara. NOI pentru care, tot în 2006, juriul a inventat premiul “Cea mai bună actriță” la secțiunea „Un certain regard” fiind fascinat de Dortheea Petre în Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii. NOI care anul trecut am avut două filme în competiție (Bacalaureat și Sieranevada) și unul în „Un certain regard” (Câini). Noi care-l avem pe Cristian Mungiu, ale cărui lungmetraje pleacă de la fiecare ediție cu câte un trofeu. Și nu în ultimul rând, NOI care am adus Cannes-ul la București și sfidăm anglofilia generalizată, scriind mare pe afișele festivalului „Les films de Cannes à Bucarest”.