Furia nu rimează în primele 10 minute cu un film românesc în accepţia lui obişnuită. Arată foarte bine, e cadrat inteligent, e montat cu un bun simţ al ritmului, e vioi, are culoare. Secvenţa cursei de maşini poate rivaliza cu orice alt film de acţiune american. Presupui în aceste prime minute că povestea te va prinde, că subiectul e unul nou, pe scurt, îţi creşte inima ca o pâine. „Uite ce-au făcut tinerii ăştiar (tânăr fiind şi directorul de imagine,
Vivi Drăgan Vasile). Începi inconştient să te gândeşti la o teorie despre un nou val al cinematografului românesc - Cristi Puiu, Cristian Mungiu, acum
Radu Muntean, şi să nu-l uităm pe deschizătorul de coloană, oarecum punte de legătură, Nae Caranfil. Cineaşti crescuţi ca din apă, îndrăzneţi, rezistenţi, răzbătători (chiar dacă fac un film în 2- 3 ani), care vor rămâne în istoria cinematografului de la noi nu numai pentru că au răsădit pe ecran strămoşeasca înjurătură şi au făcut-o să sune natural.
Imagine remarcabilă, cadraje, unghiuri şi aşa mai departe găseşti şi mai încolo. Ce păcat că scenariul nu îl ajută pe Radu Muntean şi că povestea lui Luca, Mona şi Felie, tineri rătăciţi în realitatea noastră ostilă, nu are forţă pentru că nu are un fir narativ rezistent şi un manşon psihologic mai atent. Oricât de ductilă ar fi o astfel de istorie, oricât de revelatoare pentru o întreagă generaţie, ea se pierde, din păcate. Filmul începe în forţă şi apoi, o dată ajuns la o înălţime narativă şi emoțională care să-I permită să decoleze cu adevărat, îşi pierde ritmul, rămâne suspendat şi coboară ca o frunză, legănându-se când la dreapta, când la stânga. Exact cum înoată Mona şi Luca în lac: pe burtă, pe spate, în voia sorții.
Extrem de nimerită a fost alegerea tinerilor actori pentru rolurile principale.
Dragoş Bucur, revelat de
Marfa şi banii şi mai puţin celebru decât partenerul lui de acolo, Alexandru Papadopol, are naturaleţe, şarm, o fotogenie care îl recomandă şi pe el ca idol al tinerei generaţii.
Dorina Chiriac e deja o valoare confirmată, nu mai e, cum se spune, tânără speranţă.
Andi Vasluianu are fizic de cinema și un bun simţ care îl ţine la locul lui şi nu-l lasă să îngroaşe, deşi personajul îi oferă puţin spaţiu de manevră. Interesant e şi Adrian Copilul Minune (am înţeles că deja nu i se mai spune Copilul) care se joacă pe sine, fără intenţia de a fi ceea ce nu e, ironică prezenţă în ce are ea mai esenţial, autosuficienţa care pune întregul univers al filmului la locul său. Ăştia suntem, asta e realitatea. Ar fi fost interesant de glosat pe marginea acestei ierarhii a umanităţii din film, dar Radu Muntean pare mult mai mult atras de naraţiunea în sine, de povestea tânărului Luca prins în cursă din pricina celor 7000 de dolari pe care îi datorează unui naş al lumii interlope. Dar motivele pe care le are Luca să ucidă iar şi iar, justificările psihologice pentru care nu are remuşcări în a o duce pe Mona pradă lui Adrian Copilul Minune - nu le află spectatorul, şi acesta e unul dintre punctele slabe ale poveştii pe care Radu Muntean ar fi ştiut s-o povestească dacă ar fi avut-o bine conturată. Astfel, furia din titlu apare nejustificat. Argumentele nerostite nu pun carne pe personaje, oricât ar fi acestea de naturale prin felul de a fi, prin modul în care vorbesc, oricât ar semăna ele cu ce ştim de pe stradă.
Cu toate acestea,
Furia nu e un film de debut întru totul nereușit. Radu Muntean are certe calităţi şi cu siguranţă le va pune pe toate în valoare la al doilea film. Se vede că ştie să lucreze cu actorii, că ştie să conducă figuranţii, că ştie să creioneze o atmosferă, dar probabil că a căzut la un moment dat în fascinaţia creării unei poveşti exemplare, aşa că intenţia de a face o poveste din zilele noastre, banală prin disperarea ei, a căzut pe planul doi. Importantă a rămas dorinţa de a avea eroi care îşi joacă viaţa la ruleta rusească şi care merg în inconştienţa lor până la capăt.
Ceea ce mi-a plăcut totuşi la film şi m-a făcut să rămân cu o bună impresie în ciuda celor spuse mai sus e o anume directeţe și sinceritate care se simt în el, o dorinţă foarte clară de a spune lucrurilor pe nume, de a face lucrurile „pe bune" - şi asta mi se pare deja un mare câştig şi pentru autor, şi pentru filmul românesc. Si, se ştie, nu e sănătos să dai lovitura cu filmul de debut.
