REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Cutremure de suprafață


     De la Dolce far niente (1998) încoace, a treia dimensiune a filmelor lui Nae Caranfil, profunzimea, s-a micșorat continuu. Dacă în Closer to the Moon mai sunt momente încărcate cu o emoție tușantă pentru spectator, 6,9 pe scara Richter e redus cu totul la 2 D. E un superficiu, adică suprafață plus artificiu.
Totodată, e un musical, dar nu pentru că în el se cântă și se dansează. Toate momentele vocal-coregrafice sunt diegetice, un vis, o reverie, un spectacol, se întâmplă în povestire, personajele nu se apucă să-și cânte replici și situații, ca în clasicele genului. Sentimentele puse pe ecran de Nae Caranfil sunt musicale.
     Adică lacrima, râsul, căderea pe gânduri, disperarea, dragostea, moartea, supărarea și împăcarea nu sunt regizate ca să creeze vreun sentiment asemănător în spectator. În ciuda titlului, nu are loc niciun cutremur interior. Nu poți decât să surâzi, din când în când. 
     Personajul declanșator al quiproquó-urilor amoroase, Daddy, tatăl revenit de nicăieri al tânărului actor Tony, pe care l-ar fi abandonat cândva, e neverosimil. Cum neverosimilă e și relația patern-filială care ia naștere instant între cei doi, pe baza exhibării unei simple fotografii din copilăria lui Tony. Regizorul-scenarist Nae     Caranfil ne cere să încheiem cu el un contract de ficțiune la puterea a doua: nu să ne suspendăm în mod voluntar și real incredulitatea, ci să ne facem că am crede.
     Să ne facem că luăm de bună marea dragoste dintre Tony și Kitty, cu toate că Laurențiu Bănescu și Maria Obretin, în ciuda eforturilor interpretative separate, nu fac nicicum „priză” ca iubiți. Cu toată bunăvoința, momentul în care Tony i se adresează din scenă, cu vorbele lui Orfeu către Euridice, peste umărul actrițucii Lorena, lui Kitty aflată în sală, care ar fi trebuit să fie un climax emoțional, e un cât se poate de convingător rateu.
     Nu (cu)tremuri nicio clipă la gândul că Kitty s-ar putea sinucide, din gelozie depresivă, deși regizorul se vede că dorește asta.
     Cum nu-l crezi pe Daddy când anunță că va muri curând, căci are cancer – moartea înseamnă profunzime, exclusă din film de la bun început – și aștepți întorsătura grotescomică. Care vine, cu asupra de măsură – pentru prima dată de când îl știu, urechea textuală fină a lui Nae Caranfil lasă să scape obscenități jenante prin inadecvare: Daddy retrăgându-se voios în dormitor cu studenta Bambi și anunțând că vor face un performant 69, sau același pensionar de 65 de ani (vârstă pe care Teodor Corban nu are cum s-o arate, altă inadecvare) „trăgându-i-o” entuziast pe la spate lui Bambi (altfel, o plăcută surpriză actoricească, Simona Arsu).
      Pe scurt, ce și cui se întâmplă interesează prea puțin în scenariul lui Caranfil. Secvențele cele mai reușite sunt cutremurele în vis, „deraiate” în muzică, cu versuri, ironie și melodie memorabile despre „infernul” căsniciei sau interludiul din parc, noaptea, iarăși cântat, la o votcă și un fum, al lui Tony și Kitty cu studenții de la Teatru.
O scenă de teatru în film, cu Ovidiu Niculescu în rolul stăpânului morților, Hades, care, la indicațiile nervosului regizor interpretat de Gelu Colceag, trage repetat dintr-o pipă enormă, tarantiniană, și o ia razna din pricina „ierbii” îndesate în loc de tutun de colegii puși pe farse, e momentul comic de vârf.
     Toate acestea apar ca precursoare ale finalului, Grand Finale, în stil Hollywood clasic. Coregrafia, scenografia, muzica, versurile, pe tema iadului mitologic și iadului lumii contemporane, prin care rătăcește un Orfeu buimac și dezamăgit, zgâlțâit de obsesia cutremurului, a bulinei roșii, agățat de iubire ca ultimă speranță, fac un spectacol demn de istoria mare a filmului românesc. Doar niște împrumuturi din All that Jazz, al lui Bob Fosse, nu foarte bine ghilimetate, ar putea să deranjeze.
Întorcându-ne la începutul lui 6,9 pe scara Richter, tot o referință filmarescă anticipează și rezumă actuala stare de creație a lui Nae Caranfil: parodiind celebra mișcare „telekinetică” a paharelor pe masă din Călăuza lui Tarkovsky, autorul lui E pericoloso sporgersi ne anunță că nu mai vrea niciun pas în adânc, va face film aidoma păianjenului mergând pe apă.
     În calitate de naefil, sper să nu fie acesta finalul. 

 
 
 
(Film 4 / 2016)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: 6,9 pe scara richter film, nae caranfil

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu