Vizionarea celor mai izbutite filme realizate în 1973 la studioul «Sahia» — pentru decernarea premiului Cupa de cristal, dar și în afara acestui concurs — ne-a trimis cu gândul la filmele lui Joris Ivens despre noile pământuri cucerite de sub apa mării. Această sugestie nu ne-au dat-o însă documentarele care descriu spații întinse și peisaje spectaculoase, deși astfel de pelicule n-au lipsit în anul parcurs. Una dintre ele (
De la Ropotamo la gurile Dunării de Alexandru Gașpar) ne impresionează la un moment dat cu o frază despre «cel mai nou pământ românesc», însoțind imaginea unui istm în plină geneză, undeva la vărsarea Dunării în mare. Senzația despre care vorbeam ne-au oferit-o pelicule de cu totul altă factură și în alt sens. Sunt documentarele care ne-au descoperit, dacă putem spune așa, noi tărâmuri interioare ale emoției.
Suspens meditativ
Dracula – legendă și adevăr este un documentar realizat de
lon Bostan (regie, scenariu, comentariu și imagine) la cererea Oficiului Național de Turism. Cu alte cuvinte, un film-comandă, un film utilitar. Sunt termeni care până nu demult aveau un asemenea efect discriminatoriu, încât filmele în cauză nu puteau concura la această, mai mult simbolică, distincție a studioului de specialitate, care este Cupa de cristal. În sfârșit, în acest an, constatându-se probabil, printre altele, că Grierson sau Flaherty nu pot fi eludați din istoria cinematografului pentru că au făcut filme-comandă sau filme publicitare (mai mult: grație unor asemenea filme ne amintim azi de ei) — s-a acordat filmului utilitar drept de cetate în filmul românesc. Deși statutul noului venit — de pildă, difuzarea pe ecranele cinematografelor obișnuite — rămâne încă în discuție, juriul concursului pomenit a mers mai departe, atribuind Cupa de cristal 1973 tocmai unei astfel de producții:
Dracula – legendă și adevăr de lon Bostan.
Importante nu sunt însă asemenea peripeții sau dificultăți — care pot fi depășite prin generalizarea unei informații elementare. Ceea ce ne reține atenția și condeiul e faptul că filmul lui lon Bostan pune în discuție însăși condiția genului căruia îi aparține. EI pare nu numai să ignore distanțele dintre filmul utilitar și documentarul artistic, dar și să afirme un adevăr de interes mult mai larg: îngemănarea dintre documentar și filmul de ficțiune.
La comanda Oficiului Național de Turism, în beneficiul celor interesați să meargă pe urmele unui personaj mitologic din nou la modă, acest experimentat și ingenios cineast a realizat ceea ce se cheamă un film de autor, în care nu ezită să intre în polemică cu unele interpretări ale mitului. El distilează și confruntă, cu o maximă rigoare și cu sentimentul unei depline libertăți, sugestiile literare romantice ale lui Bram Stoker și cele cinematografice, moderne, ale lui Murnau, imaginile de astăzi ale locurilor care au inspirat legenda despre Dracula și documentele istorice atestând existența reală a voievodului justițiar și neatârnat, Vlad Țepeș. Mitul este reconsiderat, privit în circulația sa universală, punându-i-se în lumină substratul autentic, semnificația națională, actuală. Autorul a folosit pentru aceasta simple juxtapuneri de documente de arhivă și înscenarea unor ficțiuni, reconstituirea de scene consemnate istoric și reportajul pe viu. lar discursul său, care ne fascinează prin ineditul acestei simbioze a speciilor, a realului cu fantasticul, se remarcă tocmai printr-o desăvârșită unitate și limpezime. Lapidar, fără divagații, fără inutile paranteze explicative, acest documentar istoric nu face concesii nici spectaculosului declarativ, nici manierismului ermetic. De o subtilă elocință — în imagine, mai ales, dar și în montaj și comentariu, filmul este încărcat de atmosferă și cu o umbră continuă de mister, fără tumult tenebros, pastrându-ne tot timpul într-o stare de suspensie meditativă.
Tensiunea investigației
Această rară capacitate de a întreține tensiunea unei investigații — adevărată carte de noblețe a documentarului — o regăsim în
Meseria luminii de
Nicolae Cabel și
Play – Cupa Davis de
Constantin Vaeni. Fără a fi câștigat trofeul pus în joc, ele au ocupat locuri de frunte în secțiunile tematice la care au concurat. Cei doi tineri documentariști ne situeză direct și cu fermitate pe terenul faptelor reale ale zilei de azi, aflate în plină desfășurare. Sunt două reportaje care, programatic, se puteau menține lesne în limitele ilustrării... utilitare a unor locuri comune și a pitorescului de circumstanță. Am fi avut atunci o monografie — eventual exhaustivă — a Fabricii de becuri din Târgoviște și o relatare — la fel de completă — a meciului de tenis România – Statele Unite din 1972. Dar am fi pierdut o șansă mult mai importantă, pe care Nicolae Cabel și Constantin Vaeni o susțin, ca o direcție distinctă în producția studioului «Alexandru Sahia». Această șansă o întrezărisem și în filmele lor anterioare: respectiv
Victor Iliu și
Apoi s-a născut orașul. Este șansa eseului poetic și dramatic, realizat prin mijloace exclusiv documentare, fără nici o imixtiune în domeniul ficțiunii, fără nici un apel la reconstituiri. Cei doi cineaști sunt niște observatori lucizi ai mediului pe care îl investighează sau ai evenimentului la care asistă, selectivi cu propriile emoții și impresii.
În reportajul său târgoviștean, Nicolae Cabel uzează de un comentanu literar supraîncărcat de metafore și se complace să respire din când în când aerul unei dulci sugestii lirice, plimbându-și eroii prin parcuri și pe la serviciul stării civile. Dar el se pasionează mai ales de dialogul secret și auster al locuitorilor vechii cetăți de scaun a lui Țepeș cu obiectele și spațiile industriale în care au intrat odată cu evul socialist. Dantelăria sofisticată a dispozitivelor tehnice, stăpînite de privirile ingenue ale tinerelor muncitoare, gesturile suspendate deasupra mecanismelor automate de ultim tip se adună, se succed și se repetă într-o cadență studiată și expresivă. Astfel se compune sugestia delicată, inefabilă, a unei continue bătălii interioare: confruntarea vechilor păstori și plăieși cu o lume nouă, nebănuită — lumea electronicii. Frenezia metaforică, poate excesivă, a autorului, nu se poate opri să apeleze și în final la imagini simbolice, juxtapunând imaginea becului scos din cuptorul miniatural cu imaginea globului solar spre care aleargă profilul grațios al lui Prometeu feminin.
Mai tranșant și mai sec, fără intermezzo-uri lirice, Constantin Vaeni își desfășoară investigația în altă lume — lumea sportului. El îi urmărește pe Ilie Năstase, lon Țiriac, Stan Smith și pe ceilalți participanți la memorabila partidă de tenis din 1972, nu ca pe niște jucatori, ci ca personaje ale unui spectacol dramatic, fără a-l uita pe cel care stă pe scaun: arbitrul. Intriga propriu-zisă, evoluția scorului, îl interesează mai puțin. Oricum, nu-l interesează cifric — pe ecran nu apare niciodată tabloul care indică scorul și nici enunțul verbal al arbitrilor nu e reținut. Autorul folosește însă toate mijloacele tehnice — ralenti-ul, stop-cadrul, distorsiunea sunetului ș.a.m.d. — pentru a suspenda clipele în loc sau a le dilata, studiind astfel raportul de forțe, jocul de interese, starea de spirit a tribunelor și caracterele jucătorilor. Personajele de pe teren ni se dezvăluie privirilor într-un fel de balet imponderabil în care fiecare umbră de reacție și orice gest insignifiant capătă amploare și durată. Dar nu mai mult decât e necesar ca sugestia — fie și parțială — să poată fi sesizată. Peripețiile și în genere story-ul — cu sau fără happy end — interesează atât de puțin, încât autorul renunță la imaginile ultimului set. Constantin Vaeni încheie filmul precipitat, într-un stil opus colegului său de generație, cu o metaforă în minor: stadionul gol, nu numai de spectatori, dar și de ecoul efemerelor pasiuni, plin doar de hârtii și cu steagurile coborâte, desprinse de pe suporturi.
Justificarea patetismului
... De mult voiam să scriu un articol patetic, în întregime afirmativ! Și încă n-am pomenit unele dintre documentarele care mi-au plăcut cel mai mult și pe care le-am comentat în cursul anului:
Jubileul Clubului Rapid de Eugen Popița,
Pictura și... un autobuz de Alexandru Sîrbu,
În pădurea cea stufoasă de Titus Mesaroș,
Porumbeii și fanfara de Jean Petrovici și altele. În ultimele zile ale lui 1973, după decernarea Cupei de cristal, a putut fi vizionată copia tocmai ieșită din laborator a filmului
Remember de Eugenia Gutu. Din nou, punctul de plecare este acela al unui reportaj ocazional, în folosul Oficiului Național de Turism: vizita unor americani de origine română în locurile natale din Transilvania. Dar ce extensiuni și câtă convingere nouă pot să inspire chiar și cele mai încercate sentimente sau un simplu peisaj, în funcție de unghi și tratare, în funcție de precizia intuiției artistice, de proprietatea și gradul ei de elocvență! În întreaga zestre ― bogată — a filmelor noastre turistice, folclorice și etnografice, nu există nimic care să egaleze unele din secvențele realizate de Eugenia Gutu în târgurile transilvane, la nunta domnului Morgan din Texas, celebrată într-un sat de peste munți sau la o horă unde admirăm, uluitoare dezlănțuire de străluciri pitorești de cea mai autentică și pură factură — în costumație, podoabe și decor — o învârtită acompaniată la țiteră cu acea infinită nostalgie care se numește dor.
Nu ne-am propus un bilanț cu cele 162 de documentare și 76 de ediții ale jurnalelor din 1973, nici comentarea celor peste 50 de filme vizionate la concursul Cupa de cristal. Se înțelege că pentru a schița întinderea ariei tematice și cotele calitative atinse de această bogată și diversă producție, ar trebui — cu riscul de a repeta unele cronici din cursul anului — să întârziem asupra altor și altor filme, poate chiar în altă ordine decât aceea de mai sus. Am dorit însă să punem în lumină nu un peisaj, ci o semnificație care depășește interesul de circumstanță: afirmarea șanselor superioare, uneori ignorate, ale filmului utilitar, ale filmului comandă, ale documentarului în general. Infirmând nu puține prejudecăți, virtuțile artistice ale acestor categorii de filme constituie argumente inedite pentru ceea ce numim artă angajată, ilustrând nebănuita diversitate de mijloace care «ne stă la îndemână», oricât de dificilă ar fi tema, oricât de ingrată ar fi specia.
