REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Cumpăna” – cronică de film


     Filmul Cristianei Nicolae, Cumpăna (după scenariul lui Horia Pătrașcu), este o poveste polițistă. Ce poate fi mai banal ca o istorie cu criminali care ucid și hoți care fură? Tratarea lor, în estetica genului, atârnă de o mulțime de reguli. Le-am numărat adesori. Sunt vreo zece. De măiestria cu care ele sunt aplicate, de verosimilitatea lor, atârnă în mare parte valoarea filmului. Dar în arta dramaturgică, pe deasupra tuturor factorilor stă: originalitatea temei; originalitate de două feluri: originalitatea psihologică a personajelor și originalitatea delictului de care este vorba.
     Într-o cabană în munți, cabană încă neinaugurată public, sosesc, pe viscol, doi misterioși oaspeți. Zic misterioși pentru că nu ni se spune ce e cu ei. Misterioși pentru că unul e rănit și plin de sânge. Dar misterul avortează; se spulberă (ceea ce e un rafinat procedeu de estetică). Ni se spune că individul alunecase rău și se lovise de stânci. Mai aflăm, de asemenea, că nici unul din ei nu avea pistol. Focul de armă pe care îl auzisem fusese, poate, tras (cum zicea bătrânul bunic al cabanierei noastre) de un chefliu grăbit. (Lipsa de revolvere se va explica și ea spontan în mintea spectatorului.) Curios, dar nu neapărat suspect. Suspectă, bizară e purtarea celor doi călători. Unul (interpretat de Mircea Albulescu) e un om interesant; rând pe rând de un calm glacial, de o politețe perfectă, iar alteori izbucnind în accese de vioIență, spărgând totul în jurul lui. Se exprimă ales, adesea cu ironie, cu sarcasm. Tovarășul său (Vova: Florin Zamfirescu) nu e nici el lipsit de un oarecare aspect bolnăvicios. Nu e copilăros, ci căzut în copilărie, înapoiat, mereu nesigur de el (deși, sau poate tocmai pentru că) are accese de extravaganță, atât în ordinea lașității cât și a donchișotismului. Dar spectatorul înțelege că nuanța de nebunie a acestora doi nu-i disculpă, ci-i face încă mai odioși.
     Iată acum alt aspect valoros al poveștii, alte contraste portretistice. Bunicul („tata-bunu” Ernest Maftei), țăran înțelept, de treabă și plin de haz, cu inima de aur. De ani de zile strânsese ban lângă ban și adunase șaisprezece mii de lei la C.E.C., zestre pentru fetița fiică-si, când o fi mare, adică acum (o cheamă Fulga – Ioana Pavelescu). E logodită cu Pavel (Ovidiu Iuliu MoIdovan), și dânsul oarecum „crescut” de moșu; acum e responsabil la cabana nou-înființată. Figura lui, la început, contrastează cu a celor doi tineri deși pe urmă... Dar să trecem la alte contraste de fizionomie: doi tineri care se rătăciseră și greșiseră cabana. El poreclit Anti, de la Anton. (Interpretul Dinu Lazăr nu e actor, dar lucrează la „România-film”.) Neprofesionist care are aici o creație actoricească surprinzătoare. Este și meritul Cristianei Nicolae, regizoarea care l-a găsit, l-a ales și l-a învățat ce să facă. Tot meritul ei este inventarea unui alt personaj pitoresc, juna care îl însoțește pe dolofanul Anti. De data asta nu e o neprofesionistă, ci, din contră, o actriță apreciată Adina Popescu. Totuși mențin, ea fost „inventată” de regizoare, pentru că în scenariu ea nu există. Sau, mai exact, nu are comportamentul ei din film: o gâsculiță agitată și zgomotosă mai mult agasantă decât nostimă, mereu zbenguindu-se, lăfăindu-se, răsfățându-se, mereu propunând una și alta, mereu aflându-se în treabă, mereu prăpădindu-se de râs, drăguță la chip, dar mereu dându-ne poftă s-o cârpim, să-i mai tăiem piuitul, să-i potolim agitația convulsivă. Poate că, spre sfârșitul filmului, s-a cam exagerat în această „muncă cu actorul”. Dar poate șarjarea are o scuză: juna se cam cherchelise. În tot cazul, repet, personajul a fost „inventat de regizoare”. El contrastează pitoresc cu mutra și firea altor două personaje. Mai întâi cu Fulga (Ioana Pavelescu), prototip de fată cuminte, inimoasă, tăcută, totodată naivă și înțeleaptă. Apoi, agitata însoțitoare a Iui Anti mai contrastează cu cineva: cu Anti însuși, cu firea și mutra lui de cavaler rotofei, prototip de „vlăduțu-mamii”, găgăuță, fâstâcit, aiurit și imperturbabil. Amândoi, și el și ea, ne fac, însă o surpriză: îi vom vedea participând serios și curajos la prinderea vinovaților. E chiar interesant cum tâlharul șef, vorbind de ei (care, ajutați de tânăra cabaniera Fulga, luasera singurele perechi de schiuri din cabană și coborâseră să cheme miliția), va declara liniștit că acești doi caraghioși și neisprăviți n-or să aibă niciodată curajul să-și amintească ce au văzut ei aici. Interesantă eroare de psihologie la acest om care practica așa de bine, poate chiar prea bine, curajul de a crede în lașitatea altuia.
     Dar, pe deasupra atmosferei variate și artistic zugrăvită, să ajungem, în sfârșit, la miezul poveștii. Pavel, cabanierul și logodnicul Fulgăi, la reîntoarcerea către cabană, căutase pe drum firul telefonic rupt. Căci la cabană telefonul nu mergea. Și el voia să-l repare. Astfel vom vedea, în pădure, alături de firul rupt, doi oameni zăcând în zăpadă. Unul mort, altul muribund. Planul lui Pavel e clar. Sosit în cabană, va împiedica pe vinovați să plece și va chema telefonic miliția. Dar... Aici e tragedia. El găsește sacul bandiților. Sacul cel plin cu bancnote de o sută. Aci, o secvență scurtă și interesantă. Pavel scoate vreo cinci pachete de bancnote și le pune de-o parte. Apoi, mișcarea nr. 2: le pune la loc. Căci, în gând se hotărâse să ia mai mult. Apoi, tot în gând, hotărâse, mai practic, să împartă cu bandiții. În tot cazul, pe ecran vedem doar că renunță să cheme miliția. Ba chiar pune o piedică la receptorul telefonic. De ce face el toate astea? Un cuvânt, unul singur, ne va explica totul. Când îi propune lui Vova să „împartă cinstit” banii cu el, iar el în schimb să nu-i denunțe și să-i facă să scape, îi va spune de ce face el asta. Îi trebuie neapărat banii aceia. Pentru o cauză sfântă. I-o spune, ca să-i arate ce sacru interes îl împinge! „Vreau (zice el) să-mi cumpăr o mașină” (adică un automobil). Ne întâlnim aci cu acea infantilă boală de care suferă civilizația contemporană. Maladia (cum i se spune) a „gadget”-ului: a jucărioarei tehnice, a brichetei care se face umbrelă sau a tabacherei care se face pat. Adevărate fetișuri, mai diabolice, decât chiar banul, zis „ochiul dracului”. Și regele gadget-ului e mașina proprie a mitocanului sărac. Strechea gadget-ului împinge pe oameni să fure, să ucidă sau, în cazul cel mai bun, să se fure pe ei înșiși, adică în loc să întrebuințeze economiile la o sporire de cultură și la frățești petreceri cu prietenii, ei își „fură” de la gură pentru a pune mâna pe acest zeu totemic, pe autoturismul, mașina proprie.
     La sfârșitul filmului, Pavel, fostuI lucrător model, fostul „băiat-bun”, are cinismul (inconștient) să explice lui „tata-bunu” că o parte din banii tâlharilor o să-i păstreze. Pentru căsnicia sa. Și, argument suprem: „cu ei vom cumpăra mașină!!” E a doua oară că acest cuvânt magic e pronunțat. Cuvânt care nu figurează în scenariu.
     Un singur lucru, destul de grav, i-aș reproșa acestui film. Acea fascinație maladivă, acea plăcere de a te umfla în pene la volanul mașinii proprii, precum și faptul că tocmai cel mai vinovat dintre vinovați e un vinovat viitor, care devine vinovat abia spre sfârșitul poveștii, încărcându-se cu noi vinovății (șantaj, iar la urmă trădare chiar împotriva familiei sale) — toate aceste elemente nu au fost tratate cinematografic. Nu au dat naștere la numeroase și variate mici detalii care să le reevoce ca o rimă. Este cusurul pe care l-am semnalat mereu la cineastul român: are idei bune, dar le pierde pe drum.
 
(România literară nr. 7, 14 februarie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristiana nicolae, cronica de film, cumpana film, d.i. suchianu

Opinii: