Ani de zile — mult prea mulţi pentru o simplă viaţă de om — divertismentul îi era straşnic condiţionat publicului de îngurgitarea paralelă şi obligatorie, a unei sănătoase porţii de morală. Care, la rândul ei, era şi mai sănătoasă.
Deci, spectatorul avea voie să zâmbească — cu condiţia de a o face „decent”, adică fad. Avea voie să se amuze — dar nu prea mult, ca să nu uite de cele serioase şi importante. Ba chiar uneori — dar asta din ce în ce mai rar în ultima vreme — putea să mai şi râdă, spre a se întoarce apoi, morocănos şi apatic (deci „serios”) la marile şi importantele probleme ale societăţii socialiste multilateral demolate.
Aşa au aparut, totuşi, de-a lungul timpului, „dragele noastre comedii”, lăsând în urma lor eventual câte un şlagăr dar, mai ales, acea senzaţie de surogat desăvârşit, lipsit de orice credibilitate şi totuşi... consumabil de voie, de nevoie, în lipsa a ceva mai acătării.
Acum, după un an şi jumătate de libertate, suntem în situaţia de a constata că putem să râdem, chiar dacă uneori ar fi cazul, mai degrabă, să plângem. Dar, ce mai contează? E mai simplu să ne întoarcem sprinteni, într-o voişie săltăreaţă, la vechile poncife şi marote, la fleacurile (nici măcar) cotidiene, la prostul gust aflat din belşug în stare pură. Ne aşezăm chiar la (încă) o coadă, „disciplinaţi şi optimişti/ ca o orchestra de alămuri”, spre a savura în tihnă câte o povestioară încropită cu chiu, cu vai, văxuită cu înverşunare şi trasă de păr cu conştiinciozitate.
Oare la atâta să se limiteze pretenţiile unui public ce-şi revendică de partea sa principiul de necontestat al majorităţii?
Ar fi nu numai trist, dar şi descurajant. Pentru că, iată, pe lângă dughenele încropite de-a lungul trotuarelor, pe lângă mititeii autohtoni, bişniţarii prosperi, blugii turceşti şi carpetele cu „Răpirea din serai”, acest atotcuprinzător talcioc naţional oferă azi publicului său fidel o nouă senzaţie —
Miss Litoral!
