REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cum arată Lumea văzută de Ion B.


     Câţi oameni complet liberi cunoaştem într-o viaţă - liberi, adică dispuşi să nu facă niciun compromis legat de vreo normă socială - locuinţă, loc de muncă, familie şi copii -, de un sistem politic sau de vreo prejudecată - de pildă, aceea că artă fac doar artiştii cu studii de specialitate şi recunoaştere publică sau, cel puţin, vizibilitate? Această libertate are un preţ foarte mare. Ea presupune să rişti să te pierzi, să ajungi în marginea societăţii, în sălbăticia ghenelor de gunoi, printre şobolani, pungi aruncate în cap şi pisici descărnate. Ea presupune să fii privit, dacă ajungi la extremă, cu scarbă, cu milă sau să nu fii privit deloc de oamenii civilizaţi, înregimentaţi în cutiuţele lor. Eventual, poţi ajunge alcoolic şi într-o iarnă poţi degera şi muri.
     În luna decembrie, în preajma Crăciunului, am stat de vorbă cu Ion Bârlădeanu eroul documentarului realizat de Alexander Nanau şi produs de HBO România, Lumea văzută de Ion B. Este, aşa cum se vede şi din film, o persoană cu totul deosebită. Nu a acceptat să fie angrenat în niciun fel de găşti, echipe, tipare. N-a fost înţeles de ai lui şi nu a acceptat faptul că tatăl său era comunist, aşa că a plecat din satul său la 18 ani şi nu s-a reîntors decât cu echipa de filmare a documentarului, în vizită. Nu s-a căsătorit şi nu a făcut copii, şi chiar mi-a spus uşor scandalizat că i-a răspuns destul de dur cuiva care l-a întrebat la Târgul de Artă Volta5 din Basel ce-o să se facă la bătrâneţe fără familie şi copii. A avut tot timpul meserii la marginea societăţii - a fost hamal în port, gropar, a scris cruci, a lucrat în construcţii -, dar nu s-a lăsat abrutizat sau schimbat de mediu. A învăţat din experienţe dureroase (de exemplu a primit trei luni de închisoare comunistă pentru că a fost turnat că lucra la negru) că unii oameni pot fi răi şi asta e. Că oamenii sunt unii proşti, iar alţii deştepţi, şi că pe ăia deştepţi îi întâlneşti şi printre oamenii simpli.
     Mi-a povestit că filmele sunt o pasiune mai veche pentru el şi că acum 40 de ani, când le vedea cu mai multă osârdie, alegea în fiecare an Filmul Anului dintre toate pe care le văzuse. Până acum trei ani, Ion Bârlădeanu n-a întâlnit artişti decât întâmplător. Gheorghe Dinică i-a cerut odată un foc pe stradă, Adela Mărculescu i-a dat nişte palincă de pomană când locuia la o ghenă de gunoi undeva pe Moşilor, în Bucureşti, Mircea Albulescu l-a ajutat odată să împingă căruţul cu gunoaie cu care şi-a câştigat vreo patru ani existenţa, înainte de a fi descoperit de artistul plastic Ovidiu Feneş şi de galeristul Dan Popescu (şi, prin ei, de către noi toţi). Nea Ion vorbeşte despre artişti ca despre confraţii lui. Nu mai spun că are o memorie beton şi că ştie sute de actori sau personalităţi. Cultura lui se bazează nu atât pe ce a citit în cărţi, cât poate mai ales pe ziarele şi revistele pe care le-a decupat ca să-şi alcătuiască cele peste 800 de colaje pe care le-a expus parţial la Londra, alături de lucrări de Andy Warhol şi Marcel Duchamp. De aceea el şi pronunţă numele străine aşa cum se scriu. Nu ştie decât câteva cuvinte în italiană şi engleză, dar reuşeşte - printr-o intuiţie foarte puternică - să găsească exact "mesajele" (aşa le spune el textelor din colaje) în engleză care se potrivesc perfect cu imaginile.
     Lucrul care probabil te impresionează cel mai mult în documentarul lui Alexander Nanau e drumul pe care Ion Bârlădeanu îl parcurge de la ghena de pe Moşilor la Basel, unde a expus, trecând prin momentul reîntâlnirii cu fraţii lui, în Zăpodeni, Vaslui. Evoluţia e fantastică, dar ce e extraordinar e că nea Ion rămane egal cu sine. Prima expoziţie, cea de la Galeria H'Art din Bucureşti (Realpolitik, mai 2008), nu îl găseşte nici timorat de lumea bună care-l vedea pentru prima oară, nici umflat cu aer cald pentru că talentul lui e în sfârşit recunoscut. Ai impresia că orice i s-ar întâmpla - bun sau rău - nu va reuşi să-l schimbe, lucru care dă măsura unui caracter puternic. Ion Bârlădeanu a rezistat mai bine de o jumătate de an tentativelor lui Ovidiu Feneş şi Dan Popescu de a-l vinde şi de a-l face cunoscut lumii artistice. La un moment dat, enervat, le-a spus chiar că îşi va arde lucrările. Azi, el s-a reapucat de colaje după o pauză de 10 ani şi povesteşte cum s-a întâlnit la votul pentru prezidenţiale cu Liviu Ciulei, "bătrânul" (a fost la el acasă de două ori, dar în vizită la Thomas Ciulei, un om "foarte popular"). Sau povesteşte că la premiera filmului de la Institutul Francez din Bucureşti, Dan Nuţu a venit să-lîmbrăţişeze şi să-l întrebe dacă n-are colaje şi cu el. Şi n-o spune cu aerul că "uite, cu ce oameni am eu de-a face", ci cu firescul unuia care ştie măsura fiecăruia şi cum merg lucrurile pe lume.


Galerie Foto

Opinii: