Peste două nopţi s-a filmat din nou, de data asta în Floreasca, între patinoar şi Sala sporturilor. Decorul: cinci blocuri luminate — alţi fericiţi contribuabili benevoli la gloria cinematografiei noastre — un trotuar şi o cabină telefonică. Din nou o maşină, de data asta un Peugeot. Emmerich Schäffer — Şerban şi
Margareta Pâslaru — Ruxandra.
Lucian Bratu, Tiberiu Olasz, asistenţi de imagine, machiori, secretară de platou, electricieni, fotograful de platou. S-ar putea să existe undeva prin apropiere şi tovarăşul de la paza contra incendiilor. Trei cadre de filmat. Totul începe de Ia 11 seara şi se termină la 6,30 dimineata. Cele trei cadre s-au făcut finalmente şase.
Mă delectez o dată în plus cu spectacolul pe care Lucian Bratu îl oferă fără să vrea în timpul filmării unei scene: faţa lui repetă sau devansează mimica Margaretei Pâslaru, pe cea a Iui Schäffer şi din nou pe a Margaretei. Nu este în scopul arhicunoscutei indicaţii regizorale: «Fă ca mine», ci ca o participare deplină, totală la jocul actorilor. Bratu are în el fiecare personaj cu mimica lui, cu gesturile, mersul, ticurile şi în momentul filmării fiecare personaj iese la suprafaţă şi îşi joacă rolul împreună cu actorul din faţa lui.
Margareta a intrat bine de tot în rol, a devenit foarte tare Ruxandra. Cum stă acum pe un scaun şi mănâncă salam de Sibiu, cum se răsfaţă cerând ba apă, ba nu ştiu ce altceva, cum se joacă făcând umbre cu balonzaide-ul ei pe trotuar, şi mai ales cu masca asta de păpuşă vorbitoare, Margareta este într-adevăr o fată fără probleme, o mică vânătoare de succese şi de bucurii, o vietate care convinsă fiind că totul i se cuvine, pretinde totul: dragostea lui Paul, pe cea a lui Şerban, roluri, succese, tot. Privind-o, aproape că-ţi vine să strigi: Cui îi pasă de Ruxandra? Nu-i pasă chiar nimănui de Ruxandra?
Paul? E foarte frumos de vorbit despre el…
Când m-am întâlnit data trecută cu echipa
Această fată fermecătoare,
Ştefan lordache spunea despre eroul său şi despre sine: «Paul e un tip complex, un tip cu treceri bruşte de la violenţă la duioşie. În fond e foarte timid. Violenţa lui e ca o armă de apărare a lucrurilor bune din el. Are simţul ridicolului, poate, puţin exagerat. I se pare, de pildă, că ar fi ridicol dacă ar spune ceva frumos cuiva. Îi vine greu să spună «te iubesc», deşi iubeşte... Este foarte exigent cu sine însuşi. Discutam şi cu Bratu că poate «ratarea» lui nu este ratare ci rezultatul acestei exigenţe exagerate... E frumos de vorbit despre el dar de realizat cred că va fi mai greu... Frământarea lui îmi convine. Este pe temperamentul meu. Dar nu vreau să mă joc pe mine ci să-l creez, artistic, pe el. Într-un fel pentru mine este un rol de compoziţie. Paul are 28 de ani, eu 25. Va trebui să joc o vârstă a cărei experienţă nu o am. Şi este primul meu rol matur... Vreau să merg pe spontaneitate. Nu improvizaţie ci spontaneitate. Poate pentru asta felul în care se filmează îmi convine. E bine să ia în spate, în planul doi, strada cu oameni — nu figuraţie. Mi-ar plăcea chiar să nici nu ştiu când sunt filmat...»
Discuţia cu Ştefan lordache — mai mult un monolog-confesiune decât discuţie — s-a încheiat atunci destul de brusc. O maşină I-a luat — ca să zic aşa — pe sus, să-l ducă la probe de costume. Dacă ar fi continuat, ar fi fost tot aşa: sacadată, fugoasă, ca personajul. Actorii au calitatea uluitoare de a se băga repede în pielea eroului Ior şi de a trăi acolo tot timpul.
Emmerich Schäffer nu. Schäffer îşi ştie personajul şi I-a construit, cred, mult dincolo de graniţele scenariului, l-a complicat, l-a simplificat, i-a dat şi i-a luat mereu câte o calitate sau un defect. Dar din afară, Schäffer nu stă, nu trăieşte în pielea eroului său. Când îl vezi la filmare este una cu personajul. O secundă mai târziu, fără ca nimic să se schimbe în expresia lui, fără ca zâmbetul sau privirea să devină alta, personajul dispare şi rămâne Schäffer. Pe urmă, când se strigă «Emmerich Schäffer la cadru» personajul acela apare şi din nou trăieşte. Unu, cinci, zece minute cât se filmează. În noaptea filmării din Floreasca de nu ştiu câte ori Şerban a apărut şi a dispărut de după ochelarii lui Emmerich Schäffer. În pauze am vorbit despre:
Şerban, Ruxandra şi eroii pozitivi
— Şerban este un tip pe care n-aş vrea să-I bag în schema: erou pozitiv sau erou negativ. Este omul de pe stradă care şi-a realizat drumul social. Este un foarte bun meseriaş, îşi iubeşte calităţile sale de inginer şi nu se lasă derutat de incidentele particulare din viaţa sa. Ruxandra este pentru el un asemenea incident — sau accident, cum vreţi — care nu influenţează cu nimic capacitatea lui de creaţie profesională. Este un om cu experienţă, un om care cunoaşte viaţa dar nu suficient de bine ca s-o poată ajuta pe Ruxandra.
— Este singurul care îi rezistă, singura ei înfrângere. Şi o înfrângere prinde bine câteodată.
— Asta e prea puţin. N-o ajută pentru că nu coboară până la înţelegerea ei. Ironiile lui sunt ironii pentru el, nu pentru ea. Ironia este o armă de educaţie dar el n-o foloseşte pentru asta, ci ca să se amuze.
— Cunoaşteţi oameni ca Şerban?
— Mulţi. Chiar ingineri, ca el. Oameni buni, cetăţeni cinstiţi, incoruptibili, meseriaşi perfecţi, dar care sunt prea preocupaţi de ei înşişi pentru ca să se ocupe de omul cu care trăiesc, cu care împart totul. Oameni care nu distrug, dar nici nu clădesc nimic. Nu pompează viaţă în omul de alături.
— Şi Ruxandra?
— Nici ea nu este un caz izolat. Asistaţi Ia examenele de admitere de la Institutul de artă teatrală şi cinematografică. Veţi auzi acelaşi răspuns la întrebarea: «De ce v-aţi prezentat la examen?». «Ca să devin vedetă de cinema». Aţi înţeles? Nu pentru că: «îmi place să joc, să recit, să interpretez» sau pentru că: «am visat să fiu Julieta». Nu. Ca să devin vedetă de cinema. Nu ştiu, s-ar putea să fiu ridicol, să par retrograd, dar mi se pare că această aspiraţie spre «o viaţă de umbre», alimentată de producţia de proastă calitate a cinematografiei occidentale care ajunge şi pe ecranele noastre, face victime. Ruxandra întâlneşte oameni minunaţi, cum spune ea, dar nu vrea să devină ca ei, ci tinde spre această viaţă de umbră: vedetă de cinema.
— Sunteţi foarte pornit pe vedete.
— Asta pentru că ţin cu oamenii adevăraţi.
— Vă iubiţi rolul?
— lubesc rolurile complexe şi pentru început Şerban mi s-a părut destul de simplu construit. Evident că optica mea faţă de rol se schimbă din zi în zi, cu cât înaintez în filmare. Ce v-am spus astăzi despre el, ieri încă nu ştiam. Îi descopăr mereu sensuri pe care nu le bănuiam la prima lectură.
— De pildă...
— leri încă credeam că efortul de a-I crea pe Şerban, efortul artistic, este direct proporţional cu efortul pe care-I face Şerban de a o descoperi pe Ruxandra. Un efort în virtutea inerţiei. Astăzi, după două nopţi de filmare îmi dau seama că efortul artistic o să fie mult, dar mult mai mare şi au început să apară în mine primele îndoieli creatoare...
«Schäffer la cadru»!
Penultimul cadru. În faţa aparatului se află maşina. În maşină Margareta Pâslaru şi Emmerich Schäffer. Se filmează. Tiberiu Olasz mă trage de mânecă. Mă întorc şi-I văd pe Lucian Bratu urmărind filmarea. Este cea mai fermecătoare dintre Ruxandre.
