De la o oră la alta, cel care cu o seară înainte, în foaierul unui teatru, „la o premieră”, strângea mâinile prietenilor și ale cunoscuților cu o jovialitate devenită la el a doua natură — nu mai este. Dincolo de șoc, dincolo de neputința de a înțelege „de ce tocmai nouă?” — fiindcă el făcea parte din ființa obștei noastre, iar moartea, se știe, este ceea ce se întâmplă doar celorlalți, trecerea lui în neființă ne apare inacceptabilă.
De la o vreme părea din ce în ce mai tânăr și ar fi părut un pizmaș oricine i-ar fi spus sexagenar, așa cum poruncea Cronos, interpretat de el cu faimoasa lui autoironie. „— Ce faci, Gopo? — Capodopere!” răspundea el cu mult înainte ca Scurtă istorie să capete certificatul mondialmente recunoscut, că este mai mult decât o capodoperă. Acest foarte scurt metraj schimba perimetrul unei arte și, prin asta, destinul și destinația ei. Fără să destrame feeria unei lumi populate de șoricei, purceluși, iepurași, iubindu-I pe cel care a transformat o menajerie într-un imperiu, urmărindu-l în anii de început, Gopo s-a despărțit de Disney cu tandrețe și cu o voioșie necunoscută conchistadorilor; a descoperit și a cucerit pentru arta a șaptea-bis, un continent necunoscut, nebănuit, mai mult!, socotit incompatibil cu statutul ei de „artă zglobie”, Mimând ca nimeni altul ingenuitatea, el a adus în desenul animat metafora socială și reflecția filosofică. A înlocuit peripețiile cu istoria (istoria artelor — A șaptea arta; istoria comunicațiilor Allo, Hallo istoria propriu-zisă — Scurtă istorie!) și a pus în centrul unui univers zoologic, condiția umană, respectiv pe Omuleț. Pântecos, căpos, fricos, curajos, ingenios, Omulețul trece prin ere surâzând atât de încăpațânat încât acest zâmbet pare a fi, într-adevar, „o condamnare la speranță”.
A rămas așa cum l-am cunoscut. „Desenează-mi o linie. Orice fel de linie!” Trăgeam cu creionul, pe hârtie, o dâră cât mai încolăcită. În minutul următor, Gopo transforma mâzgălitura în Afrodita, în Maja, în lady Lee, în orice dorea interlocutorul. Un ludic? Avea tot timpul aerul că se joacă, dar numai marii maeștri ai baletului știu că zburătorul a tâșnit dintr-o ocnă în care a săpat și sapă mereu câte galerii? câți ani? câte nopți albe? Scormonea și născocea. Căuta în tomuri de astrofizică chei pentru „Povestea porcului” și în „Faust” înțelesuri pentru secolul vitezei. Era o uzină de idei, o mină de gaguri, o Șeherezadă a celuloidului. Nedespărțit de marele său complice ― carnețelul — umplut cu mare viteză, căci vorbea desenând și desena vorbind, ascultând, așteptând, — desena și însemna. Soneria inspirației zbârnâia încontinuu. Umorul lui niciodată malițios, bonomia lui, afabilitatea sa egală în sus și-n jos „candoarea” acestui „copil de 1,94 m” — fermeca la deschiderea cortinei. Pe unde trecea (și pe unde n-a trecut?) încolțea amiciția. În orice punct al planetei cinematografice ai fi aterizat, pe buzele gazdelor și ale musafirilor aceeași întrebare: „Ce mai face Gopo?”
De fiecare dată Gopo voia să facă altceva și, fără îndoială, numai nepotolita lui foame de înnoire l-a făcut ca, în plină glorie, să renunțe la rangul de samurai în animație, ca s-o apuce negradat, pe alte cărări, cu alți competitori, cu alte muniții, spre alte zări, spre filmul de lung metraj, spre filmul de autor, spre filmul cu actori, spre filmul cu actori vii și cu actori desenați, spre filmul cu roboți, spre ecranizări−parabole — de fiecare dată spre altceva, un singur fix: obsesia primenirii „în formă” și a acordării „în fond”. Acordarea la ce? La cele mai nobile, mai generale (și mai abstracte) surse. „Lupta împotriva războiului nuclear” îi inspira un policier parodic (în 1961, S-a furat o bombă) în care toate personajele sunt mute, dar câtă elocință antimarțială în acest discurs fără vocale și consoane. „Lupta pentru pace” transformase în emblemă planetară floarea cu patru petale — primul element atins de om când cade din pom și ultima podoabă a pământului la finele unei „scurte istorii”; „lupta pentru cucerire selenară” a luat de-a lungul anilor, proporțiile Terrei, paradis discutabil, paradis primejduit; asemeni tuturor marilor navigatori, a străpuns mereu hotarele cunoscute și a pătruns pe teritoriile albe — „hic sunt leones” — iar leii s-au mutat pe Lună, apoi mai departe pe Calea Laptelui. După ce ne-a deprins cu ideea că suntem locuitorii unui „sat planetar”, ne-a împins să privim cerul, să simțim frisonul — singura deosebire între animal și om este, nu-i așa? frisonul de care ființa rațională e străbătută când privește cerul — ne-a cerut să facem Pași spre Lună, iar de acolo ne-a pus să ascultăm muzica sferelor. A fost printre puținii autori ai lumii care a dat omului sentimentul că este un cetățean al cosmosului.
Toate marile dureri au în ele ceva scandalos. Golul lăsat de Gopo ne umilește tocmai în calitatea atât de proslavită de el: homo sapiens, vai, homo sapiens...
*Ecaterina Oproiu, Mircea Alexandrescu, Alice Mănoiu, Adina Darian, Irina Coroiu, Ileana Perneș Dănălache, Ioana Statie, Doina Stănescu, Victor Stroe
